Recenzie de carte: Viaţa secretă a copacilor. Cum comunică, ce simt. Descoperirea unei lumi ascunse

O declaraţie de dragoste făcută pădurii

Se aşterne toamna, se aştern şi frunzele copacilor, pe poteci, în păduri, în oraşe. Orele de lumină sunt puţine, se lasă frigul. Ce este mai minunat în astfel de seri decât o cană imensă de ciocolată caldă vegană şi o carte minunată.

O carte minunată pe care am citit-o recent şi care merită citită efectiv de către toţi oamenii de pe această planetă este „Viaţa secretă a copacilor. Cum comunică, ce simt. Descoperirea unei lumi ascunse.” scrisă de Peter Wohlleben.

Am rămas fascinată să citesc în această carte că copacii comunică între ei. Nu doar că au grijă cu multă dragoste de puieţi, ci îngrijesc cu atenţie vecinii bolnavi sau bătrâni.

Copacii au senzaţii, sentimente, memorie. Dacă nu ştiaţi aceste lucruri chiar merită să citiţi această carte.

Copacii simt durerea şi pot chiar să facă insolaţie sau, pe măsură ce înaintează în vârstă, pot să le apară riduri. Anumiţi copaci, cum ar fi stejarii, comunică prin mesaje olfactive: atunci când un exemplar e atacat, emană substanţe prin care să îşi avertizeze semenii din imediata apropiere. Alţii produc în decurs de câteva minute seve amare, care alungă insectele.

Autorul afirmă ca atunci când şi-a început activitatea ca pădurar ştia despre viaţa secretă a copacilor cam tot atâta cât ştie un măcelar despre emoţiile animalelor. Dar el îşi dorea să fie ecologist încă de când era mic.

Ştiaţi că în păduri copacii sunt prieteni? Este incredibil cum se ajută unii pe alţii şi cum formează o comunitate, o pădure. O pădure nu se face cu un copac şi ei ştiu asta. Pentru a supravieţui ca şi pădure copacii îi ajută pe cei bătrâni, pe cei bolnavi, îi protejează pe cei mici, toţi copaci au un rol într-o pădure.

Ştim că limba este capacitate oamenilor de a comunica. Dar este atât de interesant să aflăm că şi copacii au o limbă şi comunică foarte mult între ei. Iar acest limbaj a fost studiat de către cercetători, care au rămas fascinaţi.

Pădurea este o lume, nu sunt doar copacii, sunt animalele mari şi animalele mici care nu sunt vizibile cu ochiul liber. Copacii au nevoie de animalele mici, de bacterii, de lumea de sub pământ.

Sunt cazuri în care copacii cer ajutor. De exemplu, ulmii şi pinii cer ajutorul unor viespi mici ca să scape de paraziţi. Lumea animală înregistrează mesajele chimice ale copacilor.

Copacii au şi simţul gustului. Cine s-ar fi gândit.

Este extraordinar să citeşti în această carte cum copacii comunică atât de mult între ai încât uneori muţenia poate fi pusă pe seama unei boli.

Într-o pădure toţi copacii trebuie să supravieţuiască. Teoria evoluţiei spune că doar cei puternici trebuie să supravieţuiască. La această afirmaţie copacii ar clătina dezaprobator din cap, respectiv coroană. Chiar şi copacii puternici se îmbolnăvesc de câteva ori de-a lungul vieţii. Uneori copacii îi mai alimentează cu substanţe nutritive pe cei bătrâni şi căzuţi la pământ.

Un capitol foarte interesant a fost să aflu cum se reproduc copacii şi cum îşi planifică acest aspect al vieţii. Fiecare specie de copac îşi planifică diferit reproducerea şi au dezvoltat strategii.

Ceea ce poate nu am precizat este că vorbim despre copacii din pădurile în care omul nu a intervenit. Vorbim despre pădurile seculare, în care copacii se comportă cum ştiu ei mai natural.

Copacii trăiesc într-un echilibru interior. Ei trebuie să îşi planifice resursele, apa, soarele, resurse pentru eventuale atacuri, resurse pentru creştere, pentru înflorire, resurse pentru iarnă. Practic au o viaţă pe care trebuie să şi-o planifice cât mai bine. Părinţii îşi îngrijesc puieţii până la momentul potrivit când sunt pregătiţi să facă faţă vieţii fără să mai fie sub coroana părinţilor.

Copăceii aceia mici şi fragezi care cresc greu sub copaci falnici, aceia sunt puieţii care ar trebui să fie pădurea de mâine. Desigur în pădurile seculare şi sălbatice, unde omul nu se amestecă în viaţa copacilor.

Când vorbim de viaţa unui copac vorbim de sute şi sute de ani, un puiet ca să ajungă la maturitate şi apoi la bătrâneţe trebuie să stea sub protecţia părinţilor, să fie educat şi uneori chiar certat dacă nu este cuminte. Este foarte interesant să citeşti despre comportamentul copacilor.

Pentru copaci setea este mai greu de îndurat decât foamea. Copacii îşi pot linişti imediat foamea prin fotosinteză, dar cum rămâne cu setea? Un fag matur poate pompa zilnic în crengi şi frunze peste 500 de litri de apă, atâta timp cât are de unde să extragă din adâncuri. Apa trebui bine drămuită.

Există o şcoală a copacilor iar profesoara foarte severă este însuşi natura. Copacii trebuie să ştie câtă apă consumă şi când. Copacii nu ar trebui să acumuleze apă iarna. Unii arborii învaţă asta din propria experienţă. Procesele de învăţare sunt de multe ori dureroase.

Un alt proces de învăţare îl reprezintă propria stabilitate. Copacii nu îşi complică viaţa decât dacă sunt obligaţi.

Pe la jumătatea cărţii îţi dai seama că şi copacii sunt ca oamenii, mai puţin prin faptul că ei stau într-un singur loc toată viaţa.

Pentru supravieţuire copacii s-au aliat cu ciupercile. Ciupercile acelea care sunt fiinţe ciudate. Ciupercile îi ajută dar cer în schimb zahăr. Copacii cer ajutorul păsărilor ca să îi scape de gândaci şi larve, apoi păsările vor locaş în trunchiul copacului. Copacul trebuie să analizeze şi să aleagă răul mai mic.

Mereu vroiam să aflu cum mănâncă copacii şi cum beau apă. Acum am aflat. Este vorba despre fenomenele capilare şi despre transpiraţie. Instalaţiile de apă din foioase măsoară diametru de 0.5 m iar cele din foioase de 0.2 mm. La copaci înalţi de 100 de metri trebuie să intervină şi transpiraţia prin frunze sau ace.

Copacii îşi arată vârsta. La oameni pielea este o barieră care ne protejează interiorul, blochează germenii bolilor, reacţionează la atingeri. Odată cu trecerea timpului această construcţie complicată devine tot mai flască, se instalează ridurile şi liniile de expresie. La copaci diferenţa majoră este de natură semantică: epiderma fagilor, a stejarilor, a molizilor şi a celorlalţi copaci se numeşte scoarţă. Pentru copac o gaură în scoarţă este aproape la fel de neplăcută ca o rană în piele pentru noi. Oare cât de în regula este să tăiem cu briceagul în scoarţa copacului iniţiale de diverse nume care adunate sunt egale cu love. Ce vină au copacii? Copacii, ca şi oamenii, îşi înnoiesc permanent pielea, în timp ce pierd cantităţi enorme de pieliţe. Astfel pot creşte în diametru fără ca scoarţa lor să crape.

Copacii trebuie să se adapteze şi să supravieţuiască. Un fag poate ajunge şi la vârsta de 1000 de ani. Iar în atâţi ani are de trecut prin multe. Fiecare specie de copac luptă pentru supravieţuire şi un loc unde să trăiască. Cercetătorii care au studiat molizii seculari din regiunea suedeză Dalarna au descoperit o rădăcină de molid verificată cu metoda C14, care avea vârsta de 9550 de ani.

Aspiratorul de CO2

Copacii absorb prin fotosinteză dioxid de carbon, pe care îl folosesc pentru a se dezvolta. Pădurea este,  în realitate, un imens aspirator de dioxid de carbon, care filtrează şi depozitează încontinuu acest element. Aflăm că inclusiv algele din ocean filtrează dioxid de carbon. Şi mai aflăm cât de legat este uscatul de apă, pădurile de plancton.

Capitolul despre hibernarea copacilor este uimitor. De ce frunzele copacilor devin colorate toamna, de ce le cad frunzele? Cel mai important, când renunţă copacii la frunze şi când se pun la hibernat?

La copaci există conceptul de odihnă, la fel ca şi la oameni. Copacii care trăiesc lângă felinare devin bolnavi datorită lipsei de odihnă noaptea. Pentru hibernare, vara şi la începutul toamnei copacii asimilează resurse. Însă, pentru că nu se pot îngrăşa, suprasaturează ţesuturile cu hrană.

Fiecare specie de copac se pregăteşte diferit pentru iarnă. Interesant este faptul că copacii ştiu când vine iarna, ştiu când se scurtează ziua. Aflăm că nu se lasă păcăliţi de faptul că ar putea fi destul de cald, ei sesizează când scad orele de lumină.

Copiii străzii

Atât la propriu cât şi la figurat. Cercetătorii ne explică de copacii plantaţi pe lângă străzi şi alei sunt efectiv copiii străzii şi se comportă ca atare. Dacă oameni ar ştii cum respiră rădăcinile copacilor şi câte sute de metri pătraţi au nevoie ca să se extindă ar înţelege de ce mulţi copaci se usucă când au rădăcinile sub betoanele din jungla urbană.

Copacii crescuţi şi plantaţi de către oameni sunt privilegiaţi, au soare, au apă, au lumină. Dar toate vin şi cu sacrificii, aceşti copaci nu trec prin grădiniţa copacilor, nu sunt crescuţi şi educaţi de părinţi. Nici un „las-o mai încet”sau „aşteaptă întâi 200 de ani”din partea părinţilor. Ei nu ştiu cum să îşi folosească raţional resursele. Vor creşte repede dar vor fi slabi. Apoi vor avea de cele mai multe ori beton peste rădăcini sau pământul va fi extrem de bătătorit. Rădăcinile nu vor putea respira iar de acolo începe moartea copacului.

Copacii din oraşe sunt copiii pădurii abandonaţi pe străzi. Uneori la propriu, fiindcă unii dintre ei îşi duc traiul pe marginea străzii. Tot în acest capitol aflăm, dureros, cât de mult au nevoie rădăcinile copacilor din oraşe de aer, ca să respire, şi cât de departe ajung pentru a-şi salva viaţa. Dar noi îi ucidem, îi îngropăm în betoane. Rădăcinile copacilor au nevoie de solul pufos şi aerisit din pădure, plin de animăluţe care îi ajută să trăiască în comuniune cu natura. Copiii străzi nu au parte de atmosfera pădurii, unde ar fi avut familie, prieteni. Copacii din oraşe sunt trişti şi traumatizaţi.

Ştiinţa dovedeşte iar oamenii confirmă, omul se simte cel mai bine când se plimbă prin pădurile seculare. Nu ne simţim la fel de bine când ne plimbăm prin păduri plantate de om. Liniştea supremă se află în pădurile seculare, în care omul nu a intervenit. Copacii sunt în elementul lor şi ne oferă cele mai frumoase simţiri.

Ce simţim în pădure

Pădurile se deosebesc semnificativ, în funcţie de speciile de copaci care le populează. Pădurile de conifere diminuează mult numărul de germeni din aer, o adevărată mană cerească pentru cei cu alergii.

Molizii şi pinii sunt mereu ameninţaţi de moarte prin deshidratare în pădurile plantate de om. Prin coroane se propagă mesaje olfactive alarmante, copacii „strigă” după ajutor şi îşi activează întregul sistem de apărare. Toate acestea le inspirăm cu fiecare gură de aer. În pădurile seculare copacii s-au organizat atât de bine încât nu au aceste probleme. Iar în aceste păduri oamenii pot inspira liniştea deplină. Păduri seculare sunt de exemplu cele de stejar.  O cercetare ştiinţifică arată cum tensiunea drumeţilor prin pădure creşte în pădurile de conifere şi scade în cele de stejar. Suntem îndemnaţi să facem singuri acest test. Arborii comunică cu noi. Cocktailul lingvistic al copacilor care pluteşte prin aer constituie unul dintre motivele pentru care ne simţim bine în pădurile virgine. Drumeţii care vizitează pădurile seculare povestesc cum le creşte inima şi se simt acolo ca acasă.

Spre finalul cărţii aflăm de ce pădurea este verde. Majoritatea oamenilor o să afle că ceea ce cred ei nu este deloc aşa. Este vorba de lungimile de undă reflectate de pădure şi percepute de ochiul uman.

Redaţi libertăţii

Vom avea oare în viitor păduri virgine sau şi copaci vor rămâne sclavii oamenilor pentru totdeauna? Sclavi pe care oamenii îi vor distruge precum fac cu toate animalele.

Din fericire în ultimii ani suntem tot mai dispuşi să recunoaştem capacitatea emoţională şi drepturile colegilor noştri din lumea animală. Tot mai mulţi oameni renunţă la consumul de carne.

DAR oare putem ajunge la capacitatea de a nu mai masacra pădurile?

Cercetătorii din California au studiat muştele de fructe şi au descoperit că aceste fiinţe minuscule au capacitatea de a visa. Autorul scrie că majoritatea oamenilor nu au ajuns la capacitatea de a le fi milă de muştele de fructe. Iar între muştele de fructe şi copaci stă un obstacol mintal uriaş. Iar la conexiunea deplină cu pădurea nu se ajunge atât de uşor.

Nota mea.

Eu cred că la conexiunea cu pădurea se ajunge cu o minte şi un suflet deschis. Vara acesta beam un suc dintr-un pahar şi am văzut o musculiţă mică în el, noi îi spunem musculiţă de oţet. Instinctiv am vrut să salvez musculiţa de la înec şi am ajuns să arunc sucul doar ca să nu se înece musculiţa aceea atât de mică şi firavă. Iar când am citit ultimul capitol din cartea acesta mi-am dat seama că da, sunt oameni care au capacitatea de a le fi milă de o musculiţă de fructe.

Acum câţiva ani am fost la o remarcare de trasee turistice în Munţii Lotrului, alături de mai mulţi voluntari.

Prima seară pe munte, la cină, oamenii au mâncat desigur carne. Problema era cu unii care avea la ei 7 feluri de carne şi preparate din carne şi se tot lăudau cât sunt de ecologişti.

A doua zi când am coborât pe traseu am dat de un masacru. O poiană defrişată în care mii de brazi erau efectiv aşezaţi grămezi infinite. Un om care trecea pe acolo cu trei oi a spus ca primarul primeşte foarte mulţi bani de la Uniunea Europeana pentru întreţinerea păşunii. Şi primarul nici măcar nu avea animale. Era ca pe frontul de război iar prima mea afirmaţie a fost: crimă! Şi pentru mine crimă a rămas.

Iar de acolo consumatorii de carne în exces au început războiul: cum pot să spun aşa ceva, aceea pădure este normal să fie defrişată pentru păşune etc. Au spus atâtea tâmpenii încât aproape ne-am bătut.

Nu am mers mult timp la voluntariat ca să nu îi văd pe ecologiştii care consumă doar carne şi spun că este bine să fie tăiaţi copacii de pe munte.

După atâţia ani, citind această carte, îmi dau seama că am avut perfectă dreptate. Oamenii ucid în exces, îşi ucid semenii, ucid animalele, ucid copacii, ucid natura, ucid planeta. Oamenii nu au capacitatea să înţeleagă că animalele simt durerea, de ce ar înţelege în următorul secol de ce nu trebuie să distrugem copacii….

Noi avem nevoie de natură, nu natura are nevoie de noi! Noi avem nevoie de animale ca să ne facă mai umani, animalele s-ar descurca foarte bine şi fără oamenii care le chinuie şi le ucid non stop. În cartea Ghidul bobocului vegan explic şi eu de ce suntem fiinţe spirituale, de ce suntem afectaţi în mod direct de ceea ce mâncăm şi de ce ne simţim atât de bine în natură.

Lectură plăcută, dragilor!