Omul este ceea ce mănâncă şi devine ceea ce gândeşte
Sunt vegană de 14 ani iar înainte am consumat toate produsele de origine animală şi am avut un stil de viaţă omnivor. Din păcate am fost crescută cu produse de origine animală iar datorită acestui aspect am termen de comparaţie între cele doua stiluri de viaţă: vegan şi omnivor.
Frumuseţiile şi mulţumirea care îţi sunt oferite de veganism nu vor fi niciodată simţite de către cei care consumă produse de origine animală.
Veganismul nu este o modă, un fanatism sau ceva excentric. Veganismul reprezintă doar natura umană în propriul ei element.
Ce simt eu de când sunt vegană şi nu am simţit înainte:
-împăcare. Dar este o împăcare specială, o împăcare la superlativ. Deschid ochii în fiecare dimineaţă şi sunt împăcată cu mine însumi că nu am ucis pe nimeni, nici o fiinţă. Singura viaţă care îmi aparţine este a mea şi doar a mea. Această împăcare, atât de pură şi sinceră, poţi să o ai doar când nu mai consumi produse de origine animală.
-mulţumire. În fiecare zi simt o mulţumire din adâncul sufletului pentru că eu nu fac rău intenţionat nici unei fiinţe, nu iau viaţa nimănui şi nu plătesc pe nimeni să taie bucăţi de carne din animalele care încă trăiesc sau sunt moarte, indiferent. Nu ucid, nu plătesc nici pe alţii. În abatoare peste 60% dintre animalele care sunt prelucrate pentru carne încă trăiesc când sunt tăiate bucăţi din ele. Sunt mulţumită că nu mai plătesc pentru aceste fapte oribile.
-dragoste. Dragostea nu o simţi atunci când te consideri fiinţa supremă şi ucizi tot ceea poţi. Dragostea o simţi şi o resimţi atunci când trăieşti şi îi laşi să trăiască pe toţi care au primit acest dar numit viaţă! Dragostea o simţi atunci când şi tu poţi să oferi dragoste pură, atunci când poţi să mângâi un animal fără să te gândeşti la friptură, când nu faci diferenţe între pisică, câine , vacă, găină, porc etc. Dragostea este un aspect care se simte şi nu se explică foarte uşor în cuvinte. Dragostea este atunci când trăieşti frumos, iubeşti cât poţi de mult şi cel mai important, nu faci rău. Nu iubesc şerpii dar nici nu le fac rău. Pot să mângâi un porc şi să ştiu că nu am gânduri ascunse despre friptură şi tocană. Condiţia umană poate deveni mult mai pură decât ne putem imagina dar acele stadii nu se ating decât cu gânduri curate şi sincere. Dragostea îţi hrăneşte fiecare celulă, te revigorează şi te duce pe căi pe care nu ai fost niciodată.
-corpul meu nu este un tomberon de cadavre. Acesta este efectiv un sentiment. La acest sentiment minunat şi extraordinar de plăcut pot ajunge doar veganii. De când nu mă mai îndop cu animale moarte, supă de cadavre, mortăciuni, ouă, lapte simt că am ajuns la condiţia umană. Adică nu mă obligă nimeni să mănânc animale moarte de cine ştie când, lapte de la femele din altă specie exploatate doar fiindcă noi suntem oameni dar nu umani, ouă de la găini care sunt transformate în aparate de făcut ouă. Eu consum hrană vegetală, hrană integrală, hrană pură, sigur mai „omor” câteodată un cartof şi îl prăjesc în ulei fierbinte, dar nu a ţipat încă nici un cartof pentru viaţa lui. Nici un omnivor nu o să simtă cel mai suprem aspect din viaţă: „corpul meu nu este un tomberon de cadavre”. Păcat să trăieşti fără să simţi acest sentiment.
-naturaleţea vieţii. Comparând viaţa mea de când sunt vegană cu cea dinainte am înţeles că ceea ce sunt în ultimii ani reprezintă de fapt aspectul natural şi normal al vieţii umane. Este natural să merg să culeg mere din pom dar nu este deloc natural să merg să cumpăr bucăţi de cadavre congelate din magazin. Omul se consideră fiinţa supremă care domină toate animalele fără excepţie. Dar lucrurile stau altfel iar omul omnivor nu are cum să înţeleagă. La acest nivel de înţelegere a vieţii, la această conştientizare, la modul de viaţă natural ajungi doar după ce nu mai consumi produse de origine animală. Acest aspect al vieţii nu poate fi explicat, trebuie simţit. Într-adevăr, înainte viaţa mea era un fals toxic, cum este viaţa tuturor consumatorilor de fripturi, pulpe de pui, ficăţei, carne tocată, brânzeturi etc. După ce eşti vegan totul este natural, plăcut, pur, simplu. Organismul nu mai simte povara toxinelor din carne, lactate, ouă iar din punct de vedere psihic şi spiritual ajungi pe calea cea bună, calea pe care viaţa omului este în forma ei naturală.
-claritatea. Când eşti vegan gândeşti mai clar, este una dintre frumuseţiile acestui stil de viaţă. Tâmpeniile pot fi ascultate de oamenii care nu au minte, bolnavii psihic care ridică consumul de carne în slăvi din punct de vedere nutritiv pot fi ascultaţi de oricine, ca vegan ajungi la nivelul în care nu mai asculţi toţi proştii. Ca vegan gândeşti clar, corpul tău nu este un tomberon de cadavre, mintea ta nu pune la cale masacre în fiecare zi, nu ucizi, nu faci rău. Practic gândeşti, dacă distrugi planeta unde o să trăieşti!? Ah, da, corect, ca omnivor te gândeşti doar la distrus: planeta, animalele, clima, natura, apa, iar animalele iar tot ceea ce contează este carnea în farfurie. Nu există claritate mentală, oamenii fac copii şi îi învaţă zilnic cum să aibă o viaţă de proastă calitate, sănătatea vine din consumul de lapte de vacă animale moarte. Energia vine din consumul de animale moarte! Ce om care gândeşte clar poate accepta aşa ceva ca fiind adevărat? Claritatea vine după detoxifierea organismului şi detoxifierea de idei tâmpite înmagazinate de la cei plătiţi de industria cărnii, a laptelui şi mai ales farmaceutică.
-o viaţă plină. Când nu eram vegană viaţa mea era ca un gol pe care îl umpleam cu fripturi, mititei şi lapte cu cacao. Eram ceea ce mâncam. Dar am şi devenit ceea ce mănânc de atâţia ani. O să spuneţi ca aveţi o viaţă plină, mereu evenimente cu cărniţă pe grătar, totul trebuie să fie sărbătorit prin a ucide altă fiinţă, total nevinovată, dar nu aveţi termen de comparaţie astfel doar aveţi iluzia unei vieţi împlinite. De fapt este o viaţă goală umplută mereu cu mâncare toxică pentru organism şi suflet. Să faci în fiecare zi rău nu poate să îţi ofere o viaţă împlinită…
Se spune că nu este uşor sa devii vegan. Eu pot afirma că nu este uşor ci este foarte uşor. Iar pe lângă faptul că este foarte uşor este extraordinar de frumos!
Frumuseţiile vieţii vegane sunt : împăcarea, mulţumirea, dragostea, naturaleţea, „corpul meu nu este un tomberon de cadavre”, claritatea, împlinire. Toate acestea sunt la superlativ şi sunt pure.
Şi am avut parte de ambele stiluri de viaţă, din păcate.
Se spune că obişnuinţa este a doua natură. Dar
acest aspect nu este o scuză pentru sclavagism sau atrocităţile pentru care
plătim zilnic. Obişnuinţa poate să devină nu aspect bun, nu trebuie să ucidem
tot ce este în jurul nostru doar fiindcă nu vrem să fim deschişi spre alt stil
de viaţă şi alimentaţie.
Până la un moment dat toţi oamenii ar semăna
între ei, toate acestea până când oamenii încep să se judece între ei. Cei care
nu mănâncă câini îi condamnă pe cei care o fac, cei care mănâncă animale moarte
îi condamnă pe cei care le mănâncă vii, cei care nu lovesc animalele îi
condamnă pe cei care o fac! Şi cei care lovesc animalele, mai ales în ferme, o
fac tot pentru cei care nu le lovesc dar ulterior le mănâncă corpurile moarte
şi chinuite în bătăi groaznice.
Dacă întreb: ce părere aveţi despre sclavagism?
O să spuneţi că a fost groaznic, că nu trebuia
să se întâmple, că nu a fost corect şi că nu ar trebui să se repete.
Dacă întreb: de ce ai sclavi?
O să spui că aşa este normal şi că mergi cu
majoritatea, deşi majoritatea este într-o confuzie maximă şi o nepăsare
nesimţită. Trăim cu informaţia în faţa noastră, trebuie doar să fim umani.
Eu am ales să nu merg pe calea greşită, ca
majoritatea oamenilor. Am ales să nu mai plătesc oameni ca să ucidă pentru
mine. Eu văd dincolo de carnea de la raft. Eu văd realitatea dincolo de
tradiţii. Creierul meu nu este spălat de consumul de produse de origine
animală, eu am compasiune.
Am vrut să devin medic veterinar şi să salvez
animale, am vrut să fiu un medic care nu îşi mănâncă pacienţii. Din păcate nu
am putut să ajung să fac aceste lucruri.
Citeam pe atunci raportul din studentie a doctoritei Christiane M. Haupt.
Ca studentă la medicină veterinară a mers şi prin ferme şi a scris desigur un
raport. În următoarele rânduri redau o parte din raportul ei.
„Pentru o ȋnghiţitură de carne …
Pe placa de deasupra rampei de beton scrie:
‚Sunt acceptate numai acele animale, care sunt transportate conform legii
pentru protecţia animalelor și care sunt identificate corespunzător‘. La
capătul rampei zace ţeapan și livid un porc mort. ‚Da, unii mor deja ȋn timpul
transportului. Colaps circulatoriu.‘ Ce noroc că mi-am luat vechea jachetă cu
mine. Deși este abea ȋnceputul lui octombrie, este un frig pătrunzător, dar nu
numai frigul mă face să ȋngheț. Îmi ȋndes mâinile ȋn buzunare, forţându-mă să
arăt o faţă prietenoasă și să ȋl ascult pe directorul abatorului, care ȋmi
explică, că de multă vreme nu mai efectuează o verificare a stării de sănătate
a animalelor, ci numai o inspecţie generală. La 700 de porci pe zi, cum ar
putea să meargă altfel? ‚Oricum nu sunt animale bolnave aici. Dacă ar fi, le-am
trimite imediat ȋnapoi, și asta ar costa furnizorul o penalizare semnificativă.
Au ȋncercat acest lucru odată, apoi nu s-a mai repetat.‘ Dau din cap cu
interes– numai să rezist, trebuie să rezist aceste șase săptămâni mă gândesc –,
ce se ȋntamplă cu porcii bolnavi? ‚Există un abator special pentru ei.‘ Aud
despre regulile de transport și cât de importantă este ȋn zilele noastre legea
de protecţie a animalelor. Astfel de cuvinte, rostite ȋntr-un loc ca acesta
sună sinistru. Între timp, o mașină de transport cu două nivele este adusă până
la rampă. Din ea răzbat ţipete și tropote. Detaliile abea se disting ȋn
ȋntunericul dimineții; scenariul are ceva ireal și amintește de reportajele din
război, de șiruri de vagoane cenușii, ȋn care oameni terifiaţi, cu feţe palide
sunt mânaţi către docul de ȋncărcare de către oameni ȋnarmaţi. Deodată mă
trezesc ȋn mijlocul acestei orori. Așa ceva se ȋntâmplă în coșmaruri, din care
te trezești ȋngheţat de transpiraţie rece, terifiat: ȋnconjurată de ceaţa
ȋnvolburată, ȋntr-un frig de gheaţa, ȋn lumina crepusculară murdară a acestui
loc respingător, ȋntre blocuri plate, anonime, din beton, oţel și cărămizi
albe, ȋn marginea unei păduri ȋngheţate; aici s-a petrecut Indescriptibilul,
despre care nimeni nu vrea să știe. Ţipetele sunt primul lucru pe care ȋl aud
când ȋmi ȋncep ziua de lucru, la acest stagiu practic, al cărui refuz ar fi
ȋnsemnat cinci ani de studiu pierduţi și eșecul planurilor mele de viitor. Însă
– fiecare fibră din corpul meu, fiecare gând care ȋmi trece prin minte– ţipa a
negare.
Simt repulsie, dezgust și oroare, dar mă simt
și ȋngrozitor de neajutorată: obligată să văd, fără să pot face nimic, și
forţată să și particip, eventual să mă mânjesc și de sânge. De la distanţă, cum
am coborât din autobuz, m-au izbit ţipetele porcilor, ca o tăietură de cuţit.
Şase săptămâni ȋmi vor ţipa ȋn urechi, oră de oră, fără oprire. Rezistă. Pentru
tine se va sfârși calvarul acesta cândva. Pentru animale ȋnsă, niciodată. O
curte goală, câteva containere frigorifice, jumătăți de porci atârnând ȋn
cârlige se ivesc de după o ușă strident luminată. Totul extrem de curat.
Aceasta este partea frontală. Caut intrarea, este ȋn lateral. Două mașini care
transportă animale trec pe lângă mine, văd siluete galbene de porci proiectate
ȋn ceaţa dimineţii. O lumină palidă ȋmi arată drumul, văd ferestre luminate. Câţiva
pași – și sunt ȋnăuntru. Faianţă albă peste tot. Nimeni ȋnăuntru. Un coridor
alb, – acolo este vestiarul pentru femei. Este aproape ora șapte, mă ȋmbrac:
alb, alb, alb. Boneta ȋmprumutată arată grotesc peste părul meu drept. Ghetele
ȋmi sunt prea mari. Mă ȋntorc târăndu-mi picioarele din nou ȋn coridor, aproape
mă ciocnesc de medicul veterinar. Salutări politicoase. ‚Eu sunt noua studentă
ȋn practică.‘ Înainte să ȋncepem, formalităţile. ‚Puneţi-vă ceva călduros pe
dvs., mergeţi la dl.director și daţi-i certificatul de sănătate. Dr. XX vă va
spune, de unde ȋncepeţi.
‘ Directorul este un domn jovial, care a
ȋnceput prin a-mi povesti despre vremurile bune, când abatorul nu era ȋncă
privatizat. Apoi, din păcate, a terminat cu povestirea și a decis să ȋmi arate
personal ȋmprejurimile. Și așa ajung pe rampă. În dreapta mea, ţarcuri de
beton, ȋnconjurate de bare de fier. Unele sunt deja pline cu porci. ‚Dimineaţa
ȋncepem lucrul la ora cinci.‘ Porcii se agită, ici colo se iau la harţă, câteva
boturi curioase ȋmping printre gratii, au ochi inteligenţi, alții sunt
neliniștiţi și dezorientaţi. O scroafă mare pare că ar vrea să atace o alta;
Directorul ȋnhaţă o rangă și o lovește ȋn cap de mai multe ori. ‚Se mușcă
destul de rău‘, explică el. Jos, mașina de transport a lăsat ȋn jos trapa de
ieșire, porcii din faţă stau ȋmpietriţi ȋn faţa podeţului de trecere și
ȋncearcă să o ia ȋnapoi, ȋnsă sunt ȋmpinși din spate, căci ȋntre timp, un
angajat este deja suit ȋn spate și ȋi lovește cu forţă cu un furtun de cauciuc.
Pe viitor, nu am să mă mai mir, când voi vedea numeroasele dungi roșii pe
carcasele de porci. ‚Electrocutarea a fost interzisă pentru porci‘, spune
directorul. Câteva animale ȋndrăznesc să facă ȋmpleticindu-se nesigure primii
pași, apoi restul le urmează. Unul alunecă cu piciorul ȋntre clapetă și rampă,
revine sus, schiopătează mai departe. Se află cu toţii din nou ȋntre gratiile
de fier, care ȋi duc inevitabil ȋntr-un ţarc ȋncă gol. La fiecare cotitură,
animalele se ȋmpotmolesc și creeaza blocaje. Angajatul este furios, urlă la
animalele rămase ȋn urmă, care panicate ȋncearcă să sară peste tovarășii lor de
suferinţă. Directorul clatină din cap. ‚Lipsit de creier. Chiar fără creier. De
câte ori v-am spus, că nu ajută să ȋi loviţi pe cei din spate!‘ În timp ce urmăream
ȋmpietrită acest spectacol – sigur nu este adevărat – visezi –, directorul se
ȋntoarce și salută șoferul unui nou transport de animale, care este așezat
lânga celelalte, și se pregătește să descarce. Aici operaţiunea merge mult mai
repede, ȋnsă cu mult mai multe ţipete ale animalelor, și ȋnţeleg rapid și de
ce: ȋn spatele porcilor care se ȋnghesuie este un al doilea bărbat, care atunci
când lucrurile nu merg suficient de repede, aplică electroșocuri animalelor. Ma
holbez la bărbat, apoi la director, și acesta scutură ȋncă o dată din cap:
‚Deci, știţi că acest lucru este acum interzis pentru porci!‘ Omul se uită
neȋncrezător, apoi ȋndeasă aparatul ȋn geantă.
Din spate ceva mă ȋmpunge ușor ȋn spatele
genunchiului, mă ȋntorc și ȋntâlnesc doi ochi albaștri inteligenţi. Cunosc
mulţi iubitori de animale, care sunt extrem de entuziasmaţi de expresivitatea
și sentimentele pe care le pot citi ȋn ochii unei pisici, de privirea
credincioasă a câinelui, – cine vorbește ȋnsă despre inteligenţa și
curiozitatea care se văd ȋn ochii unui porc? Curând voi vedea cu totul altă
expresie ȋn acești ochi: ţipete mute de frică, durere copleșitoare, ochi goi,
scoși din orbite, rostogoliţi pe podeaua plină de sânge. Atunci m-a fulgerat un
gând, tăios ca o lovitură de cuţit, gând pe care ȋl voi avea ȋn minte, de multe
sute de ori ȋn următoarele săptămâni: A mânca carne este o crimă – o crimă: …
Apoi urmează un tur prin abator, ȋncepând din camera angajaţilor. O fereastră
deschisă către hala de măcelărie dezvăluie un șir nesfârșit de jumătăţi de
porci ȋnsângeraţi, care alunecă pe banda de sortare, atârnaţi ȋn cârlige.
Indiferenţi la această priveliște, doi angajaţi ȋși mănâncă micul dejun. Pâine
cu carne rece. Tunicile albe ale amândoura sunt mânjite de sânge, sub cizma de
cauciuc a unuia atârnă o fâșie de carne. Aici zgomotul acela de coșmar este
puţin mai atenuat, ȋnsă pe măsură ce sunt condusă către hala de măcelărie,
vuietul neomenesc reapare. Sar ȋnapoi ca să mă feresc, căci o jumătate de porc
este aruncată dintr-un colț și se ciocnește de o alta. M-a atins, caldă și
vâscoasă. Nu este adevărat – este absurd – imposibil. Întreaga grozăvenie a
scenei m-a izbit deodată. Ţipete sfâșietoare. Scrâșnetul mașinilor și sunetul
metalic al instrumentelor. Mirosul pătrunzător de păr ars și piele pârlită.
Mirosul de sânge și apă fierbinte. Râsete, remarci obișnuite. Cuţite
strălucitoare, hălci de carne găurite prin tendoane, alături jumătăţi de
animale cu ochii scoși și cu mușchii zvâcnind. Bucăţi de carne și organe căzând
ȋntr-un jgheab plin de sânge, și care mă stropesc cu lichidul acela
dezgustător. Bucăţi unsuroase de carne pe podea, pe care se alunecă. Oameni ȋn
alb, pe ale căror tunici șiroiește sângele, sub căști sau sub berete feţele
arată ca cele pe care le ȋntâlnim ȋn mod normal peste tot: ȋn metrou, la
cinematograf, ȋn Supermarket.
Ai
aștepta să vezi monștrii, ȋn schimb zărești tiparul bunicului de vis-a-vis, al
tânărului impertinent de pe stradă, domnul ȋngrijit de la bancă. Sunt salutată
prietenos. Directorul ȋmi arată hala unde vor fi tăiaţi viţeii. Astăzi este
goală – ‚Marţi este rândul vitelor!‘ –, mă pasează unei doamne și pleacă; are
treabă. ‚Puteți arunca singură o privire ȋn liniște prin hala aceasta de
tăiere.‘ Trei săptămâni mi-au trebuit, până să mă ȋncumet să fac așa ceva. În
prima zi sunt privilegiată, mi se permite să stau ȋntr-o cămăruţă, lângă camera
personalului și să tai oră după oră bucăţele mici, dintr-un buchet de carne
pentru probe, pe care o mâna plină de sânge ȋl reumple ȋn mod regulat. Fiecare
bucăţică – un animal. Sunt apoi tăiate porţii individuale, se adaugă acid
clorhidric și se fierb pentru testul de trichineloză. Doamna ȋmi arată totul.
Nu se găsește trichineloză niciodată, dar testul este obligatoriu. Ziua
următoare mă trezesc parte a unei mașinării gigantice de dezmembrări. O
introducere rapidă – ‚Aici ȋndepărtezi restul faringelui și tai ganglionii
limfatici mandibulari. Uneori mai atârnă câte o copită de gheare, ȋn cazul ăsta
aranjați-le.‘ – și eu tai fără să stau pe gânduri, trebuie să mă mișc repede, banda
rulează mereu, ȋncontinuu. Deasupra mea, alte părţi ale cadavrelor sunt
ȋndepărtate. Când colegul lucrează prea repede sau când de la mine se
acumulează ȋn jgheab prea mult amestec cleios de sânge, ȋmi sare mâzga pâna pe
faţă. Încerc să evadez ȋn partea cealaltă, ȋnsă acolo o ghilotină cu apă rece,
imensă, taie porcii ȋn două; este imposibil să stai acolo, fără să fi ud până
la os. Cu dinţii ȋncleștaţi continui să tai, trebuie să mă grăbesc, nu am timp
să mă gândesc la toată oroarea asta, și ȋn plus trebuie să fiu al naibii de
atentă, să nu ȋmi tai degetele. Ziua următoare, ȋmprumut o pereche de mănuși
metalice de la o colegă care a părăsit acest domeniu de lucru. Și am renunţat
să mai număr porcii care mi s-au perindat ȋnsângeraţi prin faţă. Nu mai folosesc
mănuși de cauciuc. Deși este oribil să scotocești cu mâinile goale ȋn cadavre
ȋncă calde, totuși ȋn acest proces te mânjesti pâna la gât, iar mixtura aceea
lipicioasă, provenită de la fluidele corporale ale cadavrelor, ȋţi pătrunde
oricum ȋn mănuși. Pentru ce se mai fac oare filme de groază, când există deja
aici? În scurt timp, cuţitul nu mai taie. ‚Daţi-mi-l mie, vi-l ascut eu!‘
Bunicul amabil, ȋn realitate un fost inspector de carne, ȋmi face cu ochiul.
După ce mi-a ȋnapoiat cuţitul ascuţit, a ȋnceput să pălăvrăgească despre una
alta, mi-a spus o glumă, apoi s-a ȋntors la treabă. De atunci, mă ia sub aripa
lui și mă ȋnvaţă unele trucuri, care ȋmi vor fi de ajutor pe linia de
producţie. ‚Nu iţi place deloc ce facem aici, nu-i așa? Văd asta. Dar trebuie
făcut.‘ Nu pot să spun ca ȋmi e chiar antipatic, se străduiește să ȋmi ridice
cât de cât moralul. Și ceilalţi sunt foarte dispuși să ajute; sunt sigură că se
amuză pe seama noastră, a studenţilor care venim aici ȋn practică, ȋn prima
fază suntem șocaţi, apoi cu maxilarele ȋncleștate ne terminăm stagiul. Sunt
oameni bine intenţionaţi, nu există șicanări. Trebuie să admit că – doar cu
unele excepţii – angajaţii de aici nu pot fi percepuţi ca niște monștrii, numai
că s-au obișnuit, au devenit cu timpul extrem de abrutizaţi, indiferenţi. Asta
este autoprotecţie. Altfel nici nu se poate suporta. Nu, adevăraţii monștrii sunt toţi cei care, zi de zi ordonă aceste
masacre ȋn masă, care prin pofta lor de carne, condamnă animalele la o
existenţă mizerabilă și la un sfârșit oribil, și care forţează alţi oameni să
facă o muncă degradantă, care ȋi abrutizează, ȋi transformă ȋn fiinţe
indiferente și brutale. Treptat devin o rotiţă ȋn acest angrenaj al morţii.
Orele trec greu, par o veșnicie, mișcările ȋncep să devină mecanice și
obositoare. Aproape sufocată de zgomotul ȋnnebunitor și de omniprezenţa
violenţei de nedescris, mintea ȋncepe să ȋși revină din amorţeală și
funcţionează din nou. Diferenţiază, ordonează, ȋncearcă să raţioneze, să
ȋnţeleagă. Dar este imposibil. Când am observat – ȋn a doua sau a treia zi – că
printre porcii disecaţi, care erau goliţi de sânge și arși, mici părţi din ei
ȋncă zvâcneau și tremurau …, am ȋnlemnit. ‚Se … se mișcă ȋncă …‘, spun eu
către un veterinar care trecea pe lângă mine, deși sunt conștientă că este
posibil, ca o vreme să mai zvâcnească terminaţiile nervoase. Veterinarul
rânjește: ‚La dracu, cineva a făcut o greșeală aici – ăsta nu e total mort!‘ O
convulsie ȋnspăimântătoare scutură jumătăţile de animal, peste tot. Un loc al groazei.
Am ȋngheţat până ȋn măduva oaselor. Întoarsă acasă, mă ȋntind ȋn pat și stau cu
ochii aţintiţi ȋn tavan. Oră după oră. În fiecare zi. Apropiaţii reacţionează
iritaţi. ‚Nu mai arăta asa deplorabil. Mai zâmbește și tu. Doar tu ai vrut
neapărat să devii medic veterinar.‘ Veterinar, da. Nu măcelar de animale. Nu
mai pot suporta. Comentariile acestea. Această indiferenţă. Această acceptare
implicită a crimei. Vreau să vorbesc, trebuie să ȋmi deschid sufletul, să
povestesc. Simt că mă sufoc. Vreau să povestesc despre porcul care nu mai putea
merge, care stătea cu picioarele din spate depărtate. Despre cum l-au lovit și
l-au bătut pâna ce a ajuns ȋn boxa destinată uciderii. Am revăzut mai târziu
acel animal, când atârna deasupra mea, despicat ȋn două, fiecare jumătate avea
inscripţionat numărul 530. Numărul de animal măcelarit 530 din acea zi, nu voi
uita niciodată numărul acesta. Vreau să povestesc despre zilele ȋn care erau
tăiate vitele, despre ochii lor căprui și blânzi, care erau atât de plini de
panică. Despre ȋncercările lor de a scăpa, despre toate bătăile și hăituielile
la care erau supuse, până ce și ultimul nefericit animal era adus ȋn ţarcul cu
gratii de fier, cu vedere la hala unde celelalte animale erau jupuite și tăiate
ȋn bucăţi, – apoi lovitura mortală, urmată imediat de un lanţ prins de piciorul
din spate, care ridică corpul animalului la ȋnălţime, ȋn timp ce capul ȋi este
tăiat. Și ȋntotdeauna, ţâșnesc râuri de sânge din corpul, care, deși fără cap,
totuși mai zvâcnește și lovește din picioare … Vreau să povestesc despre
zgomotul atroce pe care ȋl face o mașină când jupoaie pielea de pe un corp,
despre mișcarea de rotire a degetelor, obișnuite să scoată globul ocular din
orbită – cum se distorsionează culoarea acestor ochi și cum se schimbă ȋn roșu
ȋnainte de a fi aruncaţi ȋntr-o gaură din podea, ȋn care se aruncă ‚gunoiul‘.
Despre cutia de aluminiu mânjită, ȋn care aterizează toate măruntaiele, ȋntr-o
forma de gunoi vâscos, extrase din cadavrele imense fără cap, cu excepţia
ficatului, inimii, plămânilor și a limbii – acestea sunt destinate consumului. Aș vrea să povestesc, cum mereu și mereu ȋn
mijlocul acestui munte ȋnsângerat și vâscos, era câte un uter gestant, să
povestesc că am văzut viţeluși total vizibili și deja formaţi, de toate mărimile,
fragili și golași, cu ochii ȋnchiși ȋn săculeţul lor cu lichid amniotic, care
nu ȋi mai putea proteja, – cel mai mic era atat de minuscul, ca un pisoi nou
născut și totuși arăta ca o văcuţă perfectă ȋn miniatură, cel mai mare era
acoperit cu păr fin, alb cu maro și cu gene lungi, catifelate, ar mai fi avut
doar câteva săptămâni până la naștere. ‚Nu este o minune, ce creează natura?‘
zice veterinarul care era de serviciu ȋn acea zi, ȋn timp ce arunca uterul cu
fetusul ȋn groapa de gunoi. …
Acum
știu cu siguranţă că nu există Dumnezeu, pentru că nu apare nici un fulger din
cer care să pedepsească crimele care se petrec aici, și care se perpetuează la
infinit. Nu există nici Dumnezeu și nici altcineva,
care să o ajute nici pe vaca deplorabil de slabă, care la ora 7 dimineaţa când
vin la serviciu, zace ȋn convulsii pe coridorul ȋngheţat, pe care bate vântul,
nu departe de boxa ȋn care trebuie să fie ucisă. Mai ȋntâi trebuie să fie
pregătite pentru tăiat celelalte animale. La prânz, când plecam, zăcea tot acolo
și tremura, și nimeni nu a făcut nimic ca să ȋi scurteze suferinţa, deși am
făcut mai multe apeluri. Am descărcat arma, care a tăiat nemilos ȋn carnea ei,
și a lovit fruntea. M-a privit cu ochii ei din ce în ce mai mari, și am aflat
pentru prima oară, că vacile pot plânge. Vina de a privi o crimă, fără să faci
nimic, este la fel de greu de suportat, ca și atunci când o comiţi tu.
Mă simt
ȋngrozitor de vinovată. Mâinile mele, tunica, tricoul și cizmele ȋmi sunt pline
de sângele acestor animale, ore ȋntregi am stat sub bandă, am tăiat inimi,
plămâni și ficaţi – ‚La vite, te murdărești mereu din cap până ȋn picioare‘, am
fost deja avertizată. Despre aceste lucruri vreau să vorbesc, ca să nu
trebuiască să port singură această povară, – dar ȋn principiu, nimeni nu vrea
să audă așa ceva. Nu ca n-aș fi fost ȋntrebată destul de des ȋn tot acest timp
‚Cum este ȋn abator? Ei, eu n-aș putea să fac asta!‘ Îmi ȋnfig unghiile adânc
ȋn carne, ca să nu pocnesc aceste feţe aparent miloase, sau să nu arunc
telefonul pe fereastră, – aș vrea să ţip, dar ororile la care sunt martoră
zilnic mă fac să mă sufoc. Nimeni nu m-a ȋntrebat, dacă eu pot să fac asta.
Reacţii de stânjeneală la răspunsurile mele scurte arată discomfortul produs de
această temă. ‚Da, este chiar ȋngrozitor, și noi mâncăm din cauza asta tot mai
puţină carne.‘ Primesc adesea ȋncurajări: ‚Strânge din dinţi, trebuie să treci
și de asta, și curând o să se termine perioada de practică!‘ Pentru mine,
această remarcă este una dintre cele mai rele, mai lipsite de inimă și mai
ignorante remarci, pentru că acest masacru are loc ȋn continuare, zi de zi.
Cred că nimeni nu a remarcat că problema mea cea mare nu mai era cum să
supravieţuiesc aceste șase săptămâni, ci că acest masacru monstruos are loc de
milioane de ori – are loc pentru fiecare persoană, care mănâncă carne.
Acum
pentru mine, cei care mănâncă carne și pretind că sunt iubitori de animale, nu
sunt decât niște oameni falși, lipsiţi de credibilitate. ‚Încetează – mă faci
să ȋmi pierd apetitul!‘ Nu o dată această remarcă mi-a ȋntrerupt povestirea,
urmată de comparaţia: ‚Ești culmea! Orice om normal ar râde de tine!‘ Cât de
singură mă simt ȋn astfel de clipe. Din când ȋn când mă uit la micul fetus de
vacă, pe care l-am luat cu mine acasă și l-am pus ȋn formol. Memento mori. Lasă
să râdă, ei oamenii normali‘. Când ești ȋnconjurat de atât de multă moarte
violentă, ȋncepi să schimbi perspectiva; propria viaţă pare extrem de
nesemnificativă. Odată, când mă uitam la șirurile de porci despicaţi, atârnând
ȋn cârligele din hală, m-am ȋntrebat: ar fi altfel, dacă aici ar atârna oameni?
În special anatomia spatelui animalelor măcelărite, grase și cu pustule și
semne roșii, ȋmi amintesc de ceea ce vedeam ȋn zilele ȋnsorite de concediu,
ieșind din costumele de baie strâmte. Și ţipetele care nu se mai terminau, care
se auzeau din hala unde ȋi omorau, atunci cand porcii simţeau moartea, puteau
foarte bine să provină de la copii și femei. Indiferenţa este inevitabilă. La
un moment dat mă gândesc că vreau numai să se termine, trebuie să se termine
odată, sper că se mișcă repede cu aparatul de electrocutat, ca să termine
odată. ‚Mulţi porci nu fac nici un zgomot ‘, mi-a spus odată unul din
veterinari, alţii stau chiar acolo și ţipă total fără motiv.‘ Văd și eu asta, –
cum stau acolo și ţipă ‚total fără motiv‘.
A trecut mai mult de jumătate din perioada de
practică, până să ȋndrăznesc să merg ȋn hala unde se ucid animalele, ca să fiu
ȋn măsură să spun: ‚Am văzut.‘ Aici se ȋnchide drumul, care ȋncepe ȋn faţa
rampei de descărcare, continuă cu un coridor și un ţarc de așteptare pentru
patru sau cinci porci. Ar trebui să descriu noţiunea de ‚frică’ ȋn mod vizual,
aș vrea să desenez porcii care se inghesuie ȋmpreuna aici, ȋn spatele cărora se
ȋnchide ușa, aș vrea să le desenez ochii. Ochi, pe care nu am să ȋi pot uita
niciodată. Ochi ȋn care ar trebui să privească oricine vrea sa mănânce carne.
Porcii sunt separaţi cu ajutorul unui furtun de cauciuc. Unul este ȋmpins
ȋntr-un spaţiu ȋncercuit de gratii. Ţipă, ȋncearcă să fugă ȋnapoi, să scape,
dar nu există scăpare. Printr-o apăsare de buton, podeaua este ȋnlocuită de un
fel de ștand mișcător, care duce animalul ȋntr-o altă boxă. Acolo așteaptă
măcelarul – eu ȋi spun ȋn secret ‚Frankenstein’ – activează electrozii; este un
dispozitiv de sedare ȋn trei puncte, după cum mi-a explicat directorul. Se vede
porcul cum se zbate ȋn boxă, apoi platforma se răsucește, și vedem animalul
zvâcnind cum alunecă plin de sange pe un alt cadru și lovește puternic cu
picioarele. Acolo așteptă un alt măcelar, care ȋi ȋnfige cuţitul sub piciorul
drept din faţă, un val de sânge ȋnchis la culoare ţâșnește, și corpul se
prăbușește ȋn faţă. Câteva secunde mai târziu, un lanţ de fier este legat de
unul din picioarele din spate, și animalul este tras ȋn sus. Un strat de sânge
vâscos, ȋnalt de câţiva centimetri, acoperă podeaua. Măcelarul ȋși rezeamă
cuţitul, și ia o gură dintr-o cutie murdară de Cola aflată pe podeaua aceea
oribilă.
Urmez carcasele, care sângerează abundent și
se leagănă agăţate ȋn cârlige, către ‚iad‘. Așa am denumit următoarea cameră.
Aceasta este ȋnaltă și neagră, plină de funingine, miros oribil și foc. După
câteva curbe, ȋn care sângele continuă să curgă pe podea, șirul de porci ajunge
la un fel de cuptor imens. Aici vor fi pârliţi. De sus, animalele plonjează
ȋntr-o mașină ȋn formă de pâlnie, și alunecă către interiorul mașinii. Se poate
vedea ȋnăuntru. Flăcările se ridică, și pentru câteva secunde, corpurile se
scutură și par că saltă ȋntr-un dans grotesc. Apoi sunt puse pe o masă mare,
unde doi măcelari ȋnlătură rapid părul rămas, scot globii oculari și separă
copitele de gheare. Toată operaţiunea aceasta durează numai câteva momente,
aici se lucrează eficient ȋn echipă. Atârnate ȋn cârlige, de tendoanele
picioarelor, animalele sunt direcţionate către un cadru metalic, conceput ca un
aruncător de flăcări: ȋntr-un zgomot asurzitor, corpurile animalelor sunt
supuse pentru câteva secunde unor jeturi de flăcări. Banda este iarăși ȋn
mișcare și duce la următoarea hală, – aceea, unde am petrecut deja primele trei
săptămâni. Trebuiesc extrase organele și prelucrate pe banda de mai sus: este
examinată limba, amigdalele și esofagul se separă și se aruncă, ganglionii
limfatici sunt tăiaţi, plămânii la gunoi, traheea și inima se deschid, se iau
probe pentru identificarea trichinelozei, se ȋndepărtează vezica biliară, se
cercetează ficatul pentru a identifica orice semn care indica prezenţa
viermilor. Mulţi porci au viermi, ficatul lor este plin de viermi și trebuie
aruncat. Toate celelalte organe ca stomacul, intestinul și aparatul genital sunt
aruncate la gunoi. Pe banda de mai jos, restul corpului este prelucrat: tăiat
ȋn bucăţi, articulaţiile tăiate, anusul, rinichii și grăsimea din jur sunt
ȋnlăturate, creierul și măduva spinala sunt aspirate, etc., apoi urmează
ștampilarea pe ceafă, burtă, picioare, sunt cântăriţi și transportaţi ȋn hala
frigorifică. Animalele găsite necorespunzătoare pentru consum vor fi ‚temporar
confiscate‘. Ștampilarea este o operațiune dificilă pentru cei fără experienţă,
deoarece cadavrele calde și pline de grăsime atârnă foarte sus la capătul
benzii, și lucrătorii trebuie să fie foarte atenţi, ca jumătățile de animale
care se perindă să nu ȋi lovească. De câte ori m-am tot uitat zilele acestea la
ceasul atârnat ȋn camera de pauză, nu pot să spun. Sunt sigură că nici un ceas
din lumea asta nu merge mai ȋncet decât acesta. Dimineaţa, la jumătatea
programului de lucru, este permisă o pauză. Respirând adânc, ma grăbesc către
spălătorie și mă curaţ cât pot de bine de sânge și de fâșiile de carne; simt că
această contaminare și acest miros s-au lipit de mine pentru totdeauna. Afară,
vreau doar să ies afară. În clădirea aceasta nu am putut niciodata să mananc
nici măcar o ȋnghiţitură de mâncare. Fie ȋmi petrec pauza afară, oricât de frig
ar fi, alergând până la gardul de sârmă ghimpată, și mă holbez peste câmpuri și
peste marginea pădurii, urmăresc ciorile. Ori traversez strada, unde este o
mică patiserie unde pot să mă ȋncălzesc cu o ceașca de cafea. Douăzeci de
minute mai târziu mă ȋntorc la bandă. A mânca carne este o crimă. Nu voi mai fi
ȋn stare niciodată să ȋi accept pe cei care mănâncă carne drept prietenii mei.
Niciodată. Niciodată de acum ȋncolo. Mă gândesc, că toţi cei care mănâncă carne
ar trebui să fie trimiși aici, și ar trebui puși să vadă ce se ȋntamplă, de la
ȋnceput până la sfârșit. Nu mă aflu ȋn această postură pentru că ȋmi doresc să
devin veterinar, ci pentru că oamenii insistă să mănânce carne. Și nu numai de
asta: ci și pentru că oamenii sunt lași. Şniţelul
steril și albit din supermarket nu mai are ochi, din care curg lacrimi și ȋn
care se oglindește frica ȋn faţa morţii, nu mai ţipă sfâșietor. Toţi cei care
se hrănesc cu aceste cadavre torturate, se feresc cu mare grijă, ca să nu vadă
toate aceste lucruri, și spun ȋn mod ipocrit: ‚Deci, eu nu aș putea să fac
asta!‘ Apoi, ȋntr-o zi, vine un ţăran și aduce probe de carne pentru un test de
depistare a trichinelozei. Fiul său ȋl ȋnsoţește, are probabil zece sau
unsprezece ani. Văd cum copilul ȋși lipește nasul de fereastră, și mă gândesc:
dacă copiii ar putea să vadă toată violenţa aceasta, toate animalele acestea
omorâte, poate că ar exista speranţa ca lucrurile să se schimbe? Aud însă
cum micuţul strigă către tatăl său. ‚Tati, ia te uită! Ce tare! Scroafa asta
mare de aici.‘ – Aseară la TV povesteau la ‚Dosarele XY nerezolvate‘ despre
uciderea unei fete, care a fost omorâtă și tăiată ȋn bucăţi, spre consternarea
și revolta oamenilor. ‚Așa ceva am văzut eu săptămâna asta de 3.700 de ori‘,
intervin eu ȋn discuţie. Acum nu mai sunt numai o ciudată, dar mai mult, sunt
și bolnavă la cap. Deoarece simt consternare și revoltă nu numai faţă de o
crimă comisă asupra unui om, ci și faţă de crimele comise de mii de ori asupra
animalelor: de 3.700 de ori numai ȋn această săptămână și numai ȋn acest
abator. Ca să te numești om – nu ar trebui oare, să spui nu, să refuzi să fi
ordonatorul unei crime ȋn masă – pentru o bucată de carne? Ciudată mai e lumea
asta. Poate că totuși micuţii viţeluși, smulși din uterul mamelor lor, care au
murit ȋnainte de a se naște, au avut cel mai mult de câstigat dintre noi toţi.
La un moment dat, a sosit și ultima dintre aceste zile interminabile și am
primit dovada absolvirii perioadei de practică, o hârtie plătită scump, așa cum
nu am mai plătit pentru nimic până acum. Ușa se ȋnchide, soarele timid de
noiembrie mă ȋnsoţește prin curte către autobuz. Ţipetele și zgomotul mașinilor
se atenuează. Când traversez strada, o mașină cu remorcă, care transportă
animale cotește către intrarea ȋn abator. Este plină pe două etaje cu porci,
ȋnghesuiţi unul ȋn altul. Plec fără să mă uit macăr o dată ȋnapoi, căci am
obţinut atestatul, și acum voi ȋncerca să uit, ca să pot trăi mai departe.
De
luptat, să lupte alţii dacă vor; mie mi-au fost luate ȋn acel abator puterea,
voinţa și bucuria de a trăi, și au fost ȋnlocuite cu sentimente de vinovăţie și
nesfârșită tristeţe. Iadul este printre noi, de mii și mii de ori, zi de zi. Totuși, ceva ne rămâne fiecăruia dintre noi
de făcut: Să spunem nu. Nu, nu și iarăși nu!“ (Sfârșitul raportului
medicului veterinar Christiane Haupt)
Renumitul autor și psiholog Dr. Helmut Kaplan
comentează raportul Dr. Christiane Haupt ȋn eseul „Trădarea animalelor“: „‚Un
film video de 12 minute din 2001, despre activitatea normală a unui abator,
demonstrează că Dr. Christiane M. Haupt, nu a nimerit ȋn nici un caz ȋntr-un
abator cu condiţii deosebit de proaste, sau ȋntr-un moment nefavorabil. Nu este
un filmuleţ filmat cu ‚camera ascunsă‘, ci este vorba de o filmare oficială
ȋntr-un abator certificat EU, aflat ȋntr-o zonă la graniţa dintre Austria și
Bavaria.‘ O scenă cheie: ‚Un taur puternic, este ridicat cu ajutorul unui lanţ
metalic agăţat de un picior din spate, atârnă cu capul ȋn jos pe banda rulantă
– aparent ameţit de ȋmpușcătura cu bolţuri. Măcelarul ȋi taie gâtul cu un cuţit
mare, ţâșnește un val consistent de sânge. (…) Deodată se ȋntâmplă ceva, ce
ȋngheaţă privitorul: ȋn timp ce măcelarul lucrează fluierând, tăind prin
pieptul larg despicat, ochii animalului se deschid și se ȋnchid ȋncet. Apoi
taurul ȋncepe să mugească – ȋn secvenţa din film se aude fără nici un dubiu: un
răget ȋnfiorător, gutural, acoperind zgomotul procesului de măcelarit. În cele
din urmă, animalul acoperit de sânge se ridică chiar de câteva ori la cârligul
de care este agăţat. Măcelarul, care deja tăia copitele din faţă, este nevoit
să se mute ȋn spate. Taurul se luptă ȋnca minute ȋn șir pentru viaţa sa.‘
Această scena șocanta face parte, așa cum am spus, din activitatea normală de
zi cu zi a unui abator (acest abator a fost chiar considerat unul ‚exemplar‘,
de aceea presupunem că, ȋn alte abatoare condiţiile sunt și mai groaznice): Din
30 de animale, care au fost sedate ȋn decurs de o oră prin ȋmpușcătura cu
bolţuri, 6 s-au trezit din nou.
O
versiune revizuită a acestei filmări (care a fost difuzată de mai multe canale
TV germane), dezvăluie secvenţe care au fost cenzurate, arătând detalii
ȋnfiorătoare: ‚În noua versiune se poate vedea, nu numai că taurul tipă, ȋn
timp ce se zbate minute ȋn șir. Când
măcelarul curăţă camera de sângele animalului care curge ȋn valuri, nefericitul
taur se folosește de ultimele puteri și ȋncearcă să ajungă cu limba apa
folosită pentru curaţarea podelei. Înregistrările atestă fără ȋndoială faptul
că: aceste animale sunt total conștiente. Sunt conștiente ceea ce se ȋntâmpla
ȋn jurul lor, ȋn timp ce sunt tăiate pe bandă și transformate ȋn carne.
Gail A. Eisnitz arăta ȋn cartea sa
‚Slaughterhouse‘, că atrocităţile deja prezentate reprezintă numai vârful
icebergului crimelor comise, când ne referim la ce se ȋntâmplă zilnic, ȋn lumea
ȋntreagă, ȋn abatoarele din ţările așa zis ‚civilizate‘. În documentarea pentru
scrierea acestei cărţi, autoarea a chestionat lucrători din abatoare, ȋnsumând
aproape două milioane de ore petrecute ȋn preajma boxelor de sedare. Următoarele
pasaje extrase din interviuri cu lucrătorii din abatoare, au fost expuse
publicului de către autoare, la o prezentare a cărții pe 18. Septembrie 1999:
‚Am văzut carne vie de vite. Le-am auzit mugind, când oamenii ȋnfigeau cuţitul
și ȋncercau să le jupoaie pielea. Mă gândesc că este oribil pentru un animal să
moară așa puţin câte puţin, ȋn timp ce diverși angajaţi ȋși ȋndeplinesc
diferite operaţiuni de prelucrare, pe care le au de făcut asupra sa.‘ ‚Majoritatea vacilor pe care le suspendă
…, sunt ȋncă ȋn viaţă. Le despică. Le jupoaie. Sunt ȋntotdeauna ȋncă vii.
Picioarele le sunt tăiate. Au ochii larg
deschiși și plâng. Ţipă, și poţi vedea, cum ochii aproape le sar de durere din
orbite.‘ ‚Un angajat mi-a povestit, cum o vacă care a rămas blocată cu un
picior ȋn podeaua unei mașini de transport, s-a prăbușit. ‚Cum ai scos-o vie de
acolo?‘ l-am ȋntrebat pe tip: ‚Oh‘, răspunde el, ‚ne-am dus sub camion și i-am
tăiat piciorul.‘ Cănd ţi se spune asa ceva, ȋntelegi că se ȋntâmplă multe
lucruri care rămân ascunse, de care nimeni nu are habar.‘ ‚Altă dată era un porc viu, care nu făcuse nimic rău, nici măcar nu
fugea prin jur. Am apucat o ţeavă lungă de 1 metru și l-am lovit până a murit.‘
‚Când un porc se ȋmpotrivește și nu vrea
să se miște, iei un cârlig pentru agăţat carne și i-l ȋnfigi ȋn anus. (…)
Apoi ȋl tragi ȋnapoi. Tranșezi porcul, ȋn timp ce este viu, și deseori cârligul
chiar ȋl omoară.‘ ‚Odată am luat un cuţit – era suficient de ascuţit – și am
retezat nasul unui porc, ca pe o bucată de carne pentru micul dejun. Pentru
câteva secunde porcul parca ȋnnebunise. Apoi, s-a așezat acolo pur și simplu,
stătea și părea total tâmpit. Apoi am luat un pumn de sare lichidă și i-am
aruncat ȋn nas. Acum porcul era total ȋnnebunit și ȋși ȋnfigea nasul peste tot prin
jur. Am luat mai multă sare și am ȋndesat-o ȋn fundul porcului. Bietul porc nu
mai știa acuma, dacă ar trebui să ȋși golească intestinul sau să orbească.‘ ‚După
un timp te desensibilizezi. (…) Când
ai un porc viu …, nu ȋl omori pur și simplu. Vrei să ȋi provoci cât mai multă
durere. Îl lovești cu putere ȋn trahee, ȋl faci să se ȋnnece ȋn propriul sânge.
(…) Un porc viu se uita la mine ȋn sus, și eu mi-am luat pur și simplu
cuţitul și (…) i-am scos ochii, ȋn timp ce stătea acolo. Și porcul acela doar
ţipa ȋntr-una.‘“ (Sfârșitul citatului din Dr. Kaplan, textul integral și
sugestii de materiale gasiţi pe internet: http://www.ProVegan.info/aufsatz- verrat,
Quelle: http://www.tierrechte-kaplan.org/ kompendium/a214.htm)
Nimeni nu ascunde faţă de noi cum sunt exploatate
animalele. Nimeni nu ascunde faptul că animalele sunt ucise ca să ajungă în
farfuria oamenilor sub formă de carne.
Şi dacă aţi citit acest raport atunci să
răspundeţi la următoarele întrebări:
– cine susţine această industrie malefică?
– cine plăteşte pentu ceea ce aţi citit în
rândurile de mai sus?
– cine trebuie să renunţe la violenţă şi la
tradiţiile tâmpite? Sigur nu bietele animale.
– dacă poţi trăi fără carne din acest moment,
de ce o mai faci în continuare? Oare pentru că îţi place ceea ce ai citit…
Semnat, o vegană extremistă care nu consumă
nimic de origine animală şi a înţeles totul din raportul prezentat.