
Se spune că obişnuinţa este a doua natură. Dar acest aspect nu este o scuză pentru sclavagism sau atrocităţile pentru care plătim zilnic. Obişnuinţa poate să devină nu aspect bun, nu trebuie să ucidem tot ce este în jurul nostru doar fiindcă nu vrem să fim deschişi spre alt stil de viaţă şi alimentaţie.
Până la un moment dat toţi oamenii ar semăna între ei, toate acestea până când oamenii încep să se judece între ei. Cei care nu mănâncă câini îi condamnă pe cei care o fac, cei care mănâncă animale moarte îi condamnă pe cei care le mănâncă vii, cei care nu lovesc animalele îi condamnă pe cei care o fac! Şi cei care lovesc animalele, mai ales în ferme, o fac tot pentru cei care nu le lovesc dar ulterior le mănâncă corpurile moarte şi chinuite în bătăi groaznice.
Dacă întreb: ce părere aveţi despre sclavagism?
O să spuneţi că a fost groaznic, că nu trebuia să se întâmple, că nu a fost corect şi că nu ar trebui să se repete.
Dacă întreb: de ce ai sclavi?
O să spui că aşa este normal şi că mergi cu majoritatea, deşi majoritatea este într-o confuzie maximă şi o nepăsare nesimţită. Trăim cu informaţia în faţa noastră, trebuie doar să fim umani.
Eu am ales să nu merg pe calea greşită, ca majoritatea oamenilor. Am ales să nu mai plătesc oameni ca să ucidă pentru mine. Eu văd dincolo de carnea de la raft. Eu văd realitatea dincolo de tradiţii. Creierul meu nu este spălat de consumul de produse de origine animală, eu am compasiune.
Am vrut să devin medic veterinar şi să salvez animale, am vrut să fiu un medic care nu îşi mănâncă pacienţii. Din păcate nu am putut să ajung să fac aceste lucruri. Citeam pe atunci raportul din studentie a doctoritei Christiane M. Haupt. Ca studentă la medicină veterinară a mers şi prin ferme şi a scris desigur un raport. În următoarele rânduri redau o parte din raportul ei.
„Pentru o ȋnghiţitură de carne …
Pe placa de deasupra rampei de beton scrie: ‚Sunt acceptate numai acele animale, care sunt transportate conform legii pentru protecţia animalelor și care sunt identificate corespunzător‘. La capătul rampei zace ţeapan și livid un porc mort. ‚Da, unii mor deja ȋn timpul transportului. Colaps circulatoriu.‘ Ce noroc că mi-am luat vechea jachetă cu mine. Deși este abea ȋnceputul lui octombrie, este un frig pătrunzător, dar nu numai frigul mă face să ȋngheț. Îmi ȋndes mâinile ȋn buzunare, forţându-mă să arăt o faţă prietenoasă și să ȋl ascult pe directorul abatorului, care ȋmi explică, că de multă vreme nu mai efectuează o verificare a stării de sănătate a animalelor, ci numai o inspecţie generală. La 700 de porci pe zi, cum ar putea să meargă altfel? ‚Oricum nu sunt animale bolnave aici. Dacă ar fi, le-am trimite imediat ȋnapoi, și asta ar costa furnizorul o penalizare semnificativă. Au ȋncercat acest lucru odată, apoi nu s-a mai repetat.‘ Dau din cap cu interes– numai să rezist, trebuie să rezist aceste șase săptămâni mă gândesc –, ce se ȋntamplă cu porcii bolnavi? ‚Există un abator special pentru ei.‘ Aud despre regulile de transport și cât de importantă este ȋn zilele noastre legea de protecţie a animalelor. Astfel de cuvinte, rostite ȋntr-un loc ca acesta sună sinistru. Între timp, o mașină de transport cu două nivele este adusă până la rampă. Din ea răzbat ţipete și tropote. Detaliile abea se disting ȋn ȋntunericul dimineții; scenariul are ceva ireal și amintește de reportajele din război, de șiruri de vagoane cenușii, ȋn care oameni terifiaţi, cu feţe palide sunt mânaţi către docul de ȋncărcare de către oameni ȋnarmaţi. Deodată mă trezesc ȋn mijlocul acestei orori. Așa ceva se ȋntâmplă în coșmaruri, din care te trezești ȋngheţat de transpiraţie rece, terifiat: ȋnconjurată de ceaţa ȋnvolburată, ȋntr-un frig de gheaţa, ȋn lumina crepusculară murdară a acestui loc respingător, ȋntre blocuri plate, anonime, din beton, oţel și cărămizi albe, ȋn marginea unei păduri ȋngheţate; aici s-a petrecut Indescriptibilul, despre care nimeni nu vrea să știe. Ţipetele sunt primul lucru pe care ȋl aud când ȋmi ȋncep ziua de lucru, la acest stagiu practic, al cărui refuz ar fi ȋnsemnat cinci ani de studiu pierduţi și eșecul planurilor mele de viitor. Însă – fiecare fibră din corpul meu, fiecare gând care ȋmi trece prin minte– ţipa a negare.
Simt repulsie, dezgust și oroare, dar mă simt și ȋngrozitor de neajutorată: obligată să văd, fără să pot face nimic, și forţată să și particip, eventual să mă mânjesc și de sânge. De la distanţă, cum am coborât din autobuz, m-au izbit ţipetele porcilor, ca o tăietură de cuţit. Şase săptămâni ȋmi vor ţipa ȋn urechi, oră de oră, fără oprire. Rezistă. Pentru tine se va sfârși calvarul acesta cândva. Pentru animale ȋnsă, niciodată. O curte goală, câteva containere frigorifice, jumătăți de porci atârnând ȋn cârlige se ivesc de după o ușă strident luminată. Totul extrem de curat. Aceasta este partea frontală. Caut intrarea, este ȋn lateral. Două mașini care transportă animale trec pe lângă mine, văd siluete galbene de porci proiectate ȋn ceaţa dimineţii. O lumină palidă ȋmi arată drumul, văd ferestre luminate. Câţiva pași – și sunt ȋnăuntru. Faianţă albă peste tot. Nimeni ȋnăuntru. Un coridor alb, – acolo este vestiarul pentru femei. Este aproape ora șapte, mă ȋmbrac: alb, alb, alb. Boneta ȋmprumutată arată grotesc peste părul meu drept. Ghetele ȋmi sunt prea mari. Mă ȋntorc târăndu-mi picioarele din nou ȋn coridor, aproape mă ciocnesc de medicul veterinar. Salutări politicoase. ‚Eu sunt noua studentă ȋn practică.‘ Înainte să ȋncepem, formalităţile. ‚Puneţi-vă ceva călduros pe dvs., mergeţi la dl.director și daţi-i certificatul de sănătate. Dr. XX vă va spune, de unde ȋncepeţi.
‘ Directorul este un domn jovial, care a ȋnceput prin a-mi povesti despre vremurile bune, când abatorul nu era ȋncă privatizat. Apoi, din păcate, a terminat cu povestirea și a decis să ȋmi arate personal ȋmprejurimile. Și așa ajung pe rampă. În dreapta mea, ţarcuri de beton, ȋnconjurate de bare de fier. Unele sunt deja pline cu porci. ‚Dimineaţa ȋncepem lucrul la ora cinci.‘ Porcii se agită, ici colo se iau la harţă, câteva boturi curioase ȋmping printre gratii, au ochi inteligenţi, alții sunt neliniștiţi și dezorientaţi. O scroafă mare pare că ar vrea să atace o alta; Directorul ȋnhaţă o rangă și o lovește ȋn cap de mai multe ori. ‚Se mușcă destul de rău‘, explică el. Jos, mașina de transport a lăsat ȋn jos trapa de ieșire, porcii din faţă stau ȋmpietriţi ȋn faţa podeţului de trecere și ȋncearcă să o ia ȋnapoi, ȋnsă sunt ȋmpinși din spate, căci ȋntre timp, un angajat este deja suit ȋn spate și ȋi lovește cu forţă cu un furtun de cauciuc. Pe viitor, nu am să mă mai mir, când voi vedea numeroasele dungi roșii pe carcasele de porci. ‚Electrocutarea a fost interzisă pentru porci‘, spune directorul. Câteva animale ȋndrăznesc să facă ȋmpleticindu-se nesigure primii pași, apoi restul le urmează. Unul alunecă cu piciorul ȋntre clapetă și rampă, revine sus, schiopătează mai departe. Se află cu toţii din nou ȋntre gratiile de fier, care ȋi duc inevitabil ȋntr-un ţarc ȋncă gol. La fiecare cotitură, animalele se ȋmpotmolesc și creeaza blocaje. Angajatul este furios, urlă la animalele rămase ȋn urmă, care panicate ȋncearcă să sară peste tovarășii lor de suferinţă. Directorul clatină din cap. ‚Lipsit de creier. Chiar fără creier. De câte ori v-am spus, că nu ajută să ȋi loviţi pe cei din spate!‘ În timp ce urmăream ȋmpietrită acest spectacol – sigur nu este adevărat – visezi –, directorul se ȋntoarce și salută șoferul unui nou transport de animale, care este așezat lânga celelalte, și se pregătește să descarce. Aici operaţiunea merge mult mai repede, ȋnsă cu mult mai multe ţipete ale animalelor, și ȋnţeleg rapid și de ce: ȋn spatele porcilor care se ȋnghesuie este un al doilea bărbat, care atunci când lucrurile nu merg suficient de repede, aplică electroșocuri animalelor. Ma holbez la bărbat, apoi la director, și acesta scutură ȋncă o dată din cap: ‚Deci, știţi că acest lucru este acum interzis pentru porci!‘ Omul se uită neȋncrezător, apoi ȋndeasă aparatul ȋn geantă.
Din spate ceva mă ȋmpunge ușor ȋn spatele genunchiului, mă ȋntorc și ȋntâlnesc doi ochi albaștri inteligenţi. Cunosc mulţi iubitori de animale, care sunt extrem de entuziasmaţi de expresivitatea și sentimentele pe care le pot citi ȋn ochii unei pisici, de privirea credincioasă a câinelui, – cine vorbește ȋnsă despre inteligenţa și curiozitatea care se văd ȋn ochii unui porc? Curând voi vedea cu totul altă expresie ȋn acești ochi: ţipete mute de frică, durere copleșitoare, ochi goi, scoși din orbite, rostogoliţi pe podeaua plină de sânge. Atunci m-a fulgerat un gând, tăios ca o lovitură de cuţit, gând pe care ȋl voi avea ȋn minte, de multe sute de ori ȋn următoarele săptămâni: A mânca carne este o crimă – o crimă: … Apoi urmează un tur prin abator, ȋncepând din camera angajaţilor. O fereastră deschisă către hala de măcelărie dezvăluie un șir nesfârșit de jumătăţi de porci ȋnsângeraţi, care alunecă pe banda de sortare, atârnaţi ȋn cârlige. Indiferenţi la această priveliște, doi angajaţi ȋși mănâncă micul dejun. Pâine cu carne rece. Tunicile albe ale amândoura sunt mânjite de sânge, sub cizma de cauciuc a unuia atârnă o fâșie de carne. Aici zgomotul acela de coșmar este puţin mai atenuat, ȋnsă pe măsură ce sunt condusă către hala de măcelărie, vuietul neomenesc reapare. Sar ȋnapoi ca să mă feresc, căci o jumătate de porc este aruncată dintr-un colț și se ciocnește de o alta. M-a atins, caldă și vâscoasă. Nu este adevărat – este absurd – imposibil. Întreaga grozăvenie a scenei m-a izbit deodată. Ţipete sfâșietoare. Scrâșnetul mașinilor și sunetul metalic al instrumentelor. Mirosul pătrunzător de păr ars și piele pârlită. Mirosul de sânge și apă fierbinte. Râsete, remarci obișnuite. Cuţite strălucitoare, hălci de carne găurite prin tendoane, alături jumătăţi de animale cu ochii scoși și cu mușchii zvâcnind. Bucăţi de carne și organe căzând ȋntr-un jgheab plin de sânge, și care mă stropesc cu lichidul acela dezgustător. Bucăţi unsuroase de carne pe podea, pe care se alunecă. Oameni ȋn alb, pe ale căror tunici șiroiește sângele, sub căști sau sub berete feţele arată ca cele pe care le ȋntâlnim ȋn mod normal peste tot: ȋn metrou, la cinematograf, ȋn Supermarket.
Ai aștepta să vezi monștrii, ȋn schimb zărești tiparul bunicului de vis-a-vis, al tânărului impertinent de pe stradă, domnul ȋngrijit de la bancă. Sunt salutată prietenos. Directorul ȋmi arată hala unde vor fi tăiaţi viţeii. Astăzi este goală – ‚Marţi este rândul vitelor!‘ –, mă pasează unei doamne și pleacă; are treabă. ‚Puteți arunca singură o privire ȋn liniște prin hala aceasta de tăiere.‘ Trei săptămâni mi-au trebuit, până să mă ȋncumet să fac așa ceva. În prima zi sunt privilegiată, mi se permite să stau ȋntr-o cămăruţă, lângă camera personalului și să tai oră după oră bucăţele mici, dintr-un buchet de carne pentru probe, pe care o mâna plină de sânge ȋl reumple ȋn mod regulat. Fiecare bucăţică – un animal. Sunt apoi tăiate porţii individuale, se adaugă acid clorhidric și se fierb pentru testul de trichineloză. Doamna ȋmi arată totul. Nu se găsește trichineloză niciodată, dar testul este obligatoriu. Ziua următoare mă trezesc parte a unei mașinării gigantice de dezmembrări. O introducere rapidă – ‚Aici ȋndepărtezi restul faringelui și tai ganglionii limfatici mandibulari. Uneori mai atârnă câte o copită de gheare, ȋn cazul ăsta aranjați-le.‘ – și eu tai fără să stau pe gânduri, trebuie să mă mișc repede, banda rulează mereu, ȋncontinuu. Deasupra mea, alte părţi ale cadavrelor sunt ȋndepărtate. Când colegul lucrează prea repede sau când de la mine se acumulează ȋn jgheab prea mult amestec cleios de sânge, ȋmi sare mâzga pâna pe faţă. Încerc să evadez ȋn partea cealaltă, ȋnsă acolo o ghilotină cu apă rece, imensă, taie porcii ȋn două; este imposibil să stai acolo, fără să fi ud până la os. Cu dinţii ȋncleștaţi continui să tai, trebuie să mă grăbesc, nu am timp să mă gândesc la toată oroarea asta, și ȋn plus trebuie să fiu al naibii de atentă, să nu ȋmi tai degetele. Ziua următoare, ȋmprumut o pereche de mănuși metalice de la o colegă care a părăsit acest domeniu de lucru. Și am renunţat să mai număr porcii care mi s-au perindat ȋnsângeraţi prin faţă. Nu mai folosesc mănuși de cauciuc. Deși este oribil să scotocești cu mâinile goale ȋn cadavre ȋncă calde, totuși ȋn acest proces te mânjesti pâna la gât, iar mixtura aceea lipicioasă, provenită de la fluidele corporale ale cadavrelor, ȋţi pătrunde oricum ȋn mănuși. Pentru ce se mai fac oare filme de groază, când există deja aici? În scurt timp, cuţitul nu mai taie. ‚Daţi-mi-l mie, vi-l ascut eu!‘ Bunicul amabil, ȋn realitate un fost inspector de carne, ȋmi face cu ochiul. După ce mi-a ȋnapoiat cuţitul ascuţit, a ȋnceput să pălăvrăgească despre una alta, mi-a spus o glumă, apoi s-a ȋntors la treabă. De atunci, mă ia sub aripa lui și mă ȋnvaţă unele trucuri, care ȋmi vor fi de ajutor pe linia de producţie. ‚Nu iţi place deloc ce facem aici, nu-i așa? Văd asta. Dar trebuie făcut.‘ Nu pot să spun ca ȋmi e chiar antipatic, se străduiește să ȋmi ridice cât de cât moralul. Și ceilalţi sunt foarte dispuși să ajute; sunt sigură că se amuză pe seama noastră, a studenţilor care venim aici ȋn practică, ȋn prima fază suntem șocaţi, apoi cu maxilarele ȋncleștate ne terminăm stagiul. Sunt oameni bine intenţionaţi, nu există șicanări. Trebuie să admit că – doar cu unele excepţii – angajaţii de aici nu pot fi percepuţi ca niște monștrii, numai că s-au obișnuit, au devenit cu timpul extrem de abrutizaţi, indiferenţi. Asta este autoprotecţie. Altfel nici nu se poate suporta. Nu, adevăraţii monștrii sunt toţi cei care, zi de zi ordonă aceste masacre ȋn masă, care prin pofta lor de carne, condamnă animalele la o existenţă mizerabilă și la un sfârșit oribil, și care forţează alţi oameni să facă o muncă degradantă, care ȋi abrutizează, ȋi transformă ȋn fiinţe indiferente și brutale. Treptat devin o rotiţă ȋn acest angrenaj al morţii. Orele trec greu, par o veșnicie, mișcările ȋncep să devină mecanice și obositoare. Aproape sufocată de zgomotul ȋnnebunitor și de omniprezenţa violenţei de nedescris, mintea ȋncepe să ȋși revină din amorţeală și funcţionează din nou. Diferenţiază, ordonează, ȋncearcă să raţioneze, să ȋnţeleagă. Dar este imposibil. Când am observat – ȋn a doua sau a treia zi – că printre porcii disecaţi, care erau goliţi de sânge și arși, mici părţi din ei ȋncă zvâcneau și tremurau …, am ȋnlemnit. ‚Se … se mișcă ȋncă …‘, spun eu către un veterinar care trecea pe lângă mine, deși sunt conștientă că este posibil, ca o vreme să mai zvâcnească terminaţiile nervoase. Veterinarul rânjește: ‚La dracu, cineva a făcut o greșeală aici – ăsta nu e total mort!‘ O convulsie ȋnspăimântătoare scutură jumătăţile de animal, peste tot. Un loc al groazei. Am ȋngheţat până ȋn măduva oaselor. Întoarsă acasă, mă ȋntind ȋn pat și stau cu ochii aţintiţi ȋn tavan. Oră după oră. În fiecare zi. Apropiaţii reacţionează iritaţi. ‚Nu mai arăta asa deplorabil. Mai zâmbește și tu. Doar tu ai vrut neapărat să devii medic veterinar.‘ Veterinar, da. Nu măcelar de animale. Nu mai pot suporta. Comentariile acestea. Această indiferenţă. Această acceptare implicită a crimei. Vreau să vorbesc, trebuie să ȋmi deschid sufletul, să povestesc. Simt că mă sufoc. Vreau să povestesc despre porcul care nu mai putea merge, care stătea cu picioarele din spate depărtate. Despre cum l-au lovit și l-au bătut pâna ce a ajuns ȋn boxa destinată uciderii. Am revăzut mai târziu acel animal, când atârna deasupra mea, despicat ȋn două, fiecare jumătate avea inscripţionat numărul 530. Numărul de animal măcelarit 530 din acea zi, nu voi uita niciodată numărul acesta. Vreau să povestesc despre zilele ȋn care erau tăiate vitele, despre ochii lor căprui și blânzi, care erau atât de plini de panică. Despre ȋncercările lor de a scăpa, despre toate bătăile și hăituielile la care erau supuse, până ce și ultimul nefericit animal era adus ȋn ţarcul cu gratii de fier, cu vedere la hala unde celelalte animale erau jupuite și tăiate ȋn bucăţi, – apoi lovitura mortală, urmată imediat de un lanţ prins de piciorul din spate, care ridică corpul animalului la ȋnălţime, ȋn timp ce capul ȋi este tăiat. Și ȋntotdeauna, ţâșnesc râuri de sânge din corpul, care, deși fără cap, totuși mai zvâcnește și lovește din picioare … Vreau să povestesc despre zgomotul atroce pe care ȋl face o mașină când jupoaie pielea de pe un corp, despre mișcarea de rotire a degetelor, obișnuite să scoată globul ocular din orbită – cum se distorsionează culoarea acestor ochi și cum se schimbă ȋn roșu ȋnainte de a fi aruncaţi ȋntr-o gaură din podea, ȋn care se aruncă ‚gunoiul‘. Despre cutia de aluminiu mânjită, ȋn care aterizează toate măruntaiele, ȋntr-o forma de gunoi vâscos, extrase din cadavrele imense fără cap, cu excepţia ficatului, inimii, plămânilor și a limbii – acestea sunt destinate consumului. Aș vrea să povestesc, cum mereu și mereu ȋn mijlocul acestui munte ȋnsângerat și vâscos, era câte un uter gestant, să povestesc că am văzut viţeluși total vizibili și deja formaţi, de toate mărimile, fragili și golași, cu ochii ȋnchiși ȋn săculeţul lor cu lichid amniotic, care nu ȋi mai putea proteja, – cel mai mic era atat de minuscul, ca un pisoi nou născut și totuși arăta ca o văcuţă perfectă ȋn miniatură, cel mai mare era acoperit cu păr fin, alb cu maro și cu gene lungi, catifelate, ar mai fi avut doar câteva săptămâni până la naștere. ‚Nu este o minune, ce creează natura?‘ zice veterinarul care era de serviciu ȋn acea zi, ȋn timp ce arunca uterul cu fetusul ȋn groapa de gunoi. …
Acum știu cu siguranţă că nu există Dumnezeu, pentru că nu apare nici un fulger din cer care să pedepsească crimele care se petrec aici, și care se perpetuează la infinit. Nu există nici Dumnezeu și nici altcineva, care să o ajute nici pe vaca deplorabil de slabă, care la ora 7 dimineaţa când vin la serviciu, zace ȋn convulsii pe coridorul ȋngheţat, pe care bate vântul, nu departe de boxa ȋn care trebuie să fie ucisă. Mai ȋntâi trebuie să fie pregătite pentru tăiat celelalte animale. La prânz, când plecam, zăcea tot acolo și tremura, și nimeni nu a făcut nimic ca să ȋi scurteze suferinţa, deși am făcut mai multe apeluri. Am descărcat arma, care a tăiat nemilos ȋn carnea ei, și a lovit fruntea. M-a privit cu ochii ei din ce în ce mai mari, și am aflat pentru prima oară, că vacile pot plânge. Vina de a privi o crimă, fără să faci nimic, este la fel de greu de suportat, ca și atunci când o comiţi tu.
Mă simt ȋngrozitor de vinovată. Mâinile mele, tunica, tricoul și cizmele ȋmi sunt pline de sângele acestor animale, ore ȋntregi am stat sub bandă, am tăiat inimi, plămâni și ficaţi – ‚La vite, te murdărești mereu din cap până ȋn picioare‘, am fost deja avertizată. Despre aceste lucruri vreau să vorbesc, ca să nu trebuiască să port singură această povară, – dar ȋn principiu, nimeni nu vrea să audă așa ceva. Nu ca n-aș fi fost ȋntrebată destul de des ȋn tot acest timp ‚Cum este ȋn abator? Ei, eu n-aș putea să fac asta!‘ Îmi ȋnfig unghiile adânc ȋn carne, ca să nu pocnesc aceste feţe aparent miloase, sau să nu arunc telefonul pe fereastră, – aș vrea să ţip, dar ororile la care sunt martoră zilnic mă fac să mă sufoc. Nimeni nu m-a ȋntrebat, dacă eu pot să fac asta. Reacţii de stânjeneală la răspunsurile mele scurte arată discomfortul produs de această temă. ‚Da, este chiar ȋngrozitor, și noi mâncăm din cauza asta tot mai puţină carne.‘ Primesc adesea ȋncurajări: ‚Strânge din dinţi, trebuie să treci și de asta, și curând o să se termine perioada de practică!‘ Pentru mine, această remarcă este una dintre cele mai rele, mai lipsite de inimă și mai ignorante remarci, pentru că acest masacru are loc ȋn continuare, zi de zi. Cred că nimeni nu a remarcat că problema mea cea mare nu mai era cum să supravieţuiesc aceste șase săptămâni, ci că acest masacru monstruos are loc de milioane de ori – are loc pentru fiecare persoană, care mănâncă carne.
Acum pentru mine, cei care mănâncă carne și pretind că sunt iubitori de animale, nu sunt decât niște oameni falși, lipsiţi de credibilitate. ‚Încetează – mă faci să ȋmi pierd apetitul!‘ Nu o dată această remarcă mi-a ȋntrerupt povestirea, urmată de comparaţia: ‚Ești culmea! Orice om normal ar râde de tine!‘ Cât de singură mă simt ȋn astfel de clipe. Din când ȋn când mă uit la micul fetus de vacă, pe care l-am luat cu mine acasă și l-am pus ȋn formol. Memento mori. Lasă să râdă, ei oamenii normali‘. Când ești ȋnconjurat de atât de multă moarte violentă, ȋncepi să schimbi perspectiva; propria viaţă pare extrem de nesemnificativă. Odată, când mă uitam la șirurile de porci despicaţi, atârnând ȋn cârligele din hală, m-am ȋntrebat: ar fi altfel, dacă aici ar atârna oameni? În special anatomia spatelui animalelor măcelărite, grase și cu pustule și semne roșii, ȋmi amintesc de ceea ce vedeam ȋn zilele ȋnsorite de concediu, ieșind din costumele de baie strâmte. Și ţipetele care nu se mai terminau, care se auzeau din hala unde ȋi omorau, atunci cand porcii simţeau moartea, puteau foarte bine să provină de la copii și femei. Indiferenţa este inevitabilă. La un moment dat mă gândesc că vreau numai să se termine, trebuie să se termine odată, sper că se mișcă repede cu aparatul de electrocutat, ca să termine odată. ‚Mulţi porci nu fac nici un zgomot ‘, mi-a spus odată unul din veterinari, alţii stau chiar acolo și ţipă total fără motiv.‘ Văd și eu asta, – cum stau acolo și ţipă ‚total fără motiv‘.
A trecut mai mult de jumătate din perioada de practică, până să ȋndrăznesc să merg ȋn hala unde se ucid animalele, ca să fiu ȋn măsură să spun: ‚Am văzut.‘ Aici se ȋnchide drumul, care ȋncepe ȋn faţa rampei de descărcare, continuă cu un coridor și un ţarc de așteptare pentru patru sau cinci porci. Ar trebui să descriu noţiunea de ‚frică’ ȋn mod vizual, aș vrea să desenez porcii care se inghesuie ȋmpreuna aici, ȋn spatele cărora se ȋnchide ușa, aș vrea să le desenez ochii. Ochi, pe care nu am să ȋi pot uita niciodată. Ochi ȋn care ar trebui să privească oricine vrea sa mănânce carne. Porcii sunt separaţi cu ajutorul unui furtun de cauciuc. Unul este ȋmpins ȋntr-un spaţiu ȋncercuit de gratii. Ţipă, ȋncearcă să fugă ȋnapoi, să scape, dar nu există scăpare. Printr-o apăsare de buton, podeaua este ȋnlocuită de un fel de ștand mișcător, care duce animalul ȋntr-o altă boxă. Acolo așteaptă măcelarul – eu ȋi spun ȋn secret ‚Frankenstein’ – activează electrozii; este un dispozitiv de sedare ȋn trei puncte, după cum mi-a explicat directorul. Se vede porcul cum se zbate ȋn boxă, apoi platforma se răsucește, și vedem animalul zvâcnind cum alunecă plin de sange pe un alt cadru și lovește puternic cu picioarele. Acolo așteptă un alt măcelar, care ȋi ȋnfige cuţitul sub piciorul drept din faţă, un val de sânge ȋnchis la culoare ţâșnește, și corpul se prăbușește ȋn faţă. Câteva secunde mai târziu, un lanţ de fier este legat de unul din picioarele din spate, și animalul este tras ȋn sus. Un strat de sânge vâscos, ȋnalt de câţiva centimetri, acoperă podeaua. Măcelarul ȋși rezeamă cuţitul, și ia o gură dintr-o cutie murdară de Cola aflată pe podeaua aceea oribilă.
Urmez carcasele, care sângerează abundent și se leagănă agăţate ȋn cârlige, către ‚iad‘. Așa am denumit următoarea cameră. Aceasta este ȋnaltă și neagră, plină de funingine, miros oribil și foc. După câteva curbe, ȋn care sângele continuă să curgă pe podea, șirul de porci ajunge la un fel de cuptor imens. Aici vor fi pârliţi. De sus, animalele plonjează ȋntr-o mașină ȋn formă de pâlnie, și alunecă către interiorul mașinii. Se poate vedea ȋnăuntru. Flăcările se ridică, și pentru câteva secunde, corpurile se scutură și par că saltă ȋntr-un dans grotesc. Apoi sunt puse pe o masă mare, unde doi măcelari ȋnlătură rapid părul rămas, scot globii oculari și separă copitele de gheare. Toată operaţiunea aceasta durează numai câteva momente, aici se lucrează eficient ȋn echipă. Atârnate ȋn cârlige, de tendoanele picioarelor, animalele sunt direcţionate către un cadru metalic, conceput ca un aruncător de flăcări: ȋntr-un zgomot asurzitor, corpurile animalelor sunt supuse pentru câteva secunde unor jeturi de flăcări. Banda este iarăși ȋn mișcare și duce la următoarea hală, – aceea, unde am petrecut deja primele trei săptămâni. Trebuiesc extrase organele și prelucrate pe banda de mai sus: este examinată limba, amigdalele și esofagul se separă și se aruncă, ganglionii limfatici sunt tăiaţi, plămânii la gunoi, traheea și inima se deschid, se iau probe pentru identificarea trichinelozei, se ȋndepărtează vezica biliară, se cercetează ficatul pentru a identifica orice semn care indica prezenţa viermilor. Mulţi porci au viermi, ficatul lor este plin de viermi și trebuie aruncat. Toate celelalte organe ca stomacul, intestinul și aparatul genital sunt aruncate la gunoi. Pe banda de mai jos, restul corpului este prelucrat: tăiat ȋn bucăţi, articulaţiile tăiate, anusul, rinichii și grăsimea din jur sunt ȋnlăturate, creierul și măduva spinala sunt aspirate, etc., apoi urmează ștampilarea pe ceafă, burtă, picioare, sunt cântăriţi și transportaţi ȋn hala frigorifică. Animalele găsite necorespunzătoare pentru consum vor fi ‚temporar confiscate‘. Ștampilarea este o operațiune dificilă pentru cei fără experienţă, deoarece cadavrele calde și pline de grăsime atârnă foarte sus la capătul benzii, și lucrătorii trebuie să fie foarte atenţi, ca jumătățile de animale care se perindă să nu ȋi lovească. De câte ori m-am tot uitat zilele acestea la ceasul atârnat ȋn camera de pauză, nu pot să spun. Sunt sigură că nici un ceas din lumea asta nu merge mai ȋncet decât acesta. Dimineaţa, la jumătatea programului de lucru, este permisă o pauză. Respirând adânc, ma grăbesc către spălătorie și mă curaţ cât pot de bine de sânge și de fâșiile de carne; simt că această contaminare și acest miros s-au lipit de mine pentru totdeauna. Afară, vreau doar să ies afară. În clădirea aceasta nu am putut niciodata să mananc nici măcar o ȋnghiţitură de mâncare. Fie ȋmi petrec pauza afară, oricât de frig ar fi, alergând până la gardul de sârmă ghimpată, și mă holbez peste câmpuri și peste marginea pădurii, urmăresc ciorile. Ori traversez strada, unde este o mică patiserie unde pot să mă ȋncălzesc cu o ceașca de cafea. Douăzeci de minute mai târziu mă ȋntorc la bandă. A mânca carne este o crimă. Nu voi mai fi ȋn stare niciodată să ȋi accept pe cei care mănâncă carne drept prietenii mei. Niciodată. Niciodată de acum ȋncolo. Mă gândesc, că toţi cei care mănâncă carne ar trebui să fie trimiși aici, și ar trebui puși să vadă ce se ȋntamplă, de la ȋnceput până la sfârșit. Nu mă aflu ȋn această postură pentru că ȋmi doresc să devin veterinar, ci pentru că oamenii insistă să mănânce carne. Și nu numai de asta: ci și pentru că oamenii sunt lași. Şniţelul steril și albit din supermarket nu mai are ochi, din care curg lacrimi și ȋn care se oglindește frica ȋn faţa morţii, nu mai ţipă sfâșietor. Toţi cei care se hrănesc cu aceste cadavre torturate, se feresc cu mare grijă, ca să nu vadă toate aceste lucruri, și spun ȋn mod ipocrit: ‚Deci, eu nu aș putea să fac asta!‘ Apoi, ȋntr-o zi, vine un ţăran și aduce probe de carne pentru un test de depistare a trichinelozei. Fiul său ȋl ȋnsoţește, are probabil zece sau unsprezece ani. Văd cum copilul ȋși lipește nasul de fereastră, și mă gândesc: dacă copiii ar putea să vadă toată violenţa aceasta, toate animalele acestea omorâte, poate că ar exista speranţa ca lucrurile să se schimbe? Aud însă cum micuţul strigă către tatăl său. ‚Tati, ia te uită! Ce tare! Scroafa asta mare de aici.‘ – Aseară la TV povesteau la ‚Dosarele XY nerezolvate‘ despre uciderea unei fete, care a fost omorâtă și tăiată ȋn bucăţi, spre consternarea și revolta oamenilor. ‚Așa ceva am văzut eu săptămâna asta de 3.700 de ori‘, intervin eu ȋn discuţie. Acum nu mai sunt numai o ciudată, dar mai mult, sunt și bolnavă la cap. Deoarece simt consternare și revoltă nu numai faţă de o crimă comisă asupra unui om, ci și faţă de crimele comise de mii de ori asupra animalelor: de 3.700 de ori numai ȋn această săptămână și numai ȋn acest abator. Ca să te numești om – nu ar trebui oare, să spui nu, să refuzi să fi ordonatorul unei crime ȋn masă – pentru o bucată de carne? Ciudată mai e lumea asta. Poate că totuși micuţii viţeluși, smulși din uterul mamelor lor, care au murit ȋnainte de a se naște, au avut cel mai mult de câstigat dintre noi toţi. La un moment dat, a sosit și ultima dintre aceste zile interminabile și am primit dovada absolvirii perioadei de practică, o hârtie plătită scump, așa cum nu am mai plătit pentru nimic până acum. Ușa se ȋnchide, soarele timid de noiembrie mă ȋnsoţește prin curte către autobuz. Ţipetele și zgomotul mașinilor se atenuează. Când traversez strada, o mașină cu remorcă, care transportă animale cotește către intrarea ȋn abator. Este plină pe două etaje cu porci, ȋnghesuiţi unul ȋn altul. Plec fără să mă uit macăr o dată ȋnapoi, căci am obţinut atestatul, și acum voi ȋncerca să uit, ca să pot trăi mai departe.
De luptat, să lupte alţii dacă vor; mie mi-au fost luate ȋn acel abator puterea, voinţa și bucuria de a trăi, și au fost ȋnlocuite cu sentimente de vinovăţie și nesfârșită tristeţe. Iadul este printre noi, de mii și mii de ori, zi de zi. Totuși, ceva ne rămâne fiecăruia dintre noi de făcut: Să spunem nu. Nu, nu și iarăși nu!“ (Sfârșitul raportului medicului veterinar Christiane Haupt)
Renumitul autor și psiholog Dr. Helmut Kaplan comentează raportul Dr. Christiane Haupt ȋn eseul „Trădarea animalelor“: „‚Un film video de 12 minute din 2001, despre activitatea normală a unui abator, demonstrează că Dr. Christiane M. Haupt, nu a nimerit ȋn nici un caz ȋntr-un abator cu condiţii deosebit de proaste, sau ȋntr-un moment nefavorabil. Nu este un filmuleţ filmat cu ‚camera ascunsă‘, ci este vorba de o filmare oficială ȋntr-un abator certificat EU, aflat ȋntr-o zonă la graniţa dintre Austria și Bavaria.‘ O scenă cheie: ‚Un taur puternic, este ridicat cu ajutorul unui lanţ metalic agăţat de un picior din spate, atârnă cu capul ȋn jos pe banda rulantă – aparent ameţit de ȋmpușcătura cu bolţuri. Măcelarul ȋi taie gâtul cu un cuţit mare, ţâșnește un val consistent de sânge. (…) Deodată se ȋntâmplă ceva, ce ȋngheaţă privitorul: ȋn timp ce măcelarul lucrează fluierând, tăind prin pieptul larg despicat, ochii animalului se deschid și se ȋnchid ȋncet. Apoi taurul ȋncepe să mugească – ȋn secvenţa din film se aude fără nici un dubiu: un răget ȋnfiorător, gutural, acoperind zgomotul procesului de măcelarit. În cele din urmă, animalul acoperit de sânge se ridică chiar de câteva ori la cârligul de care este agăţat. Măcelarul, care deja tăia copitele din faţă, este nevoit să se mute ȋn spate. Taurul se luptă ȋnca minute ȋn șir pentru viaţa sa.‘ Această scena șocanta face parte, așa cum am spus, din activitatea normală de zi cu zi a unui abator (acest abator a fost chiar considerat unul ‚exemplar‘, de aceea presupunem că, ȋn alte abatoare condiţiile sunt și mai groaznice): Din 30 de animale, care au fost sedate ȋn decurs de o oră prin ȋmpușcătura cu bolţuri, 6 s-au trezit din nou.
O versiune revizuită a acestei filmări (care a fost difuzată de mai multe canale TV germane), dezvăluie secvenţe care au fost cenzurate, arătând detalii ȋnfiorătoare: ‚În noua versiune se poate vedea, nu numai că taurul tipă, ȋn timp ce se zbate minute ȋn șir. Când măcelarul curăţă camera de sângele animalului care curge ȋn valuri, nefericitul taur se folosește de ultimele puteri și ȋncearcă să ajungă cu limba apa folosită pentru curaţarea podelei. Înregistrările atestă fără ȋndoială faptul că: aceste animale sunt total conștiente. Sunt conștiente ceea ce se ȋntâmpla ȋn jurul lor, ȋn timp ce sunt tăiate pe bandă și transformate ȋn carne.
Gail A. Eisnitz arăta ȋn cartea sa ‚Slaughterhouse‘, că atrocităţile deja prezentate reprezintă numai vârful icebergului crimelor comise, când ne referim la ce se ȋntâmplă zilnic, ȋn lumea ȋntreagă, ȋn abatoarele din ţările așa zis ‚civilizate‘. În documentarea pentru scrierea acestei cărţi, autoarea a chestionat lucrători din abatoare, ȋnsumând aproape două milioane de ore petrecute ȋn preajma boxelor de sedare. Următoarele pasaje extrase din interviuri cu lucrătorii din abatoare, au fost expuse publicului de către autoare, la o prezentare a cărții pe 18. Septembrie 1999: ‚Am văzut carne vie de vite. Le-am auzit mugind, când oamenii ȋnfigeau cuţitul și ȋncercau să le jupoaie pielea. Mă gândesc că este oribil pentru un animal să moară așa puţin câte puţin, ȋn timp ce diverși angajaţi ȋși ȋndeplinesc diferite operaţiuni de prelucrare, pe care le au de făcut asupra sa.‘ ‚Majoritatea vacilor pe care le suspendă …, sunt ȋncă ȋn viaţă. Le despică. Le jupoaie. Sunt ȋntotdeauna ȋncă vii. Picioarele le sunt tăiate. Au ochii larg deschiși și plâng. Ţipă, și poţi vedea, cum ochii aproape le sar de durere din orbite.‘ ‚Un angajat mi-a povestit, cum o vacă care a rămas blocată cu un picior ȋn podeaua unei mașini de transport, s-a prăbușit. ‚Cum ai scos-o vie de acolo?‘ l-am ȋntrebat pe tip: ‚Oh‘, răspunde el, ‚ne-am dus sub camion și i-am tăiat piciorul.‘ Cănd ţi se spune asa ceva, ȋntelegi că se ȋntâmplă multe lucruri care rămân ascunse, de care nimeni nu are habar.‘ ‚Altă dată era un porc viu, care nu făcuse nimic rău, nici măcar nu fugea prin jur. Am apucat o ţeavă lungă de 1 metru și l-am lovit până a murit.‘ ‚Când un porc se ȋmpotrivește și nu vrea să se miște, iei un cârlig pentru agăţat carne și i-l ȋnfigi ȋn anus. (…) Apoi ȋl tragi ȋnapoi. Tranșezi porcul, ȋn timp ce este viu, și deseori cârligul chiar ȋl omoară.‘ ‚Odată am luat un cuţit – era suficient de ascuţit – și am retezat nasul unui porc, ca pe o bucată de carne pentru micul dejun. Pentru câteva secunde porcul parca ȋnnebunise. Apoi, s-a așezat acolo pur și simplu, stătea și părea total tâmpit. Apoi am luat un pumn de sare lichidă și i-am aruncat ȋn nas. Acum porcul era total ȋnnebunit și ȋși ȋnfigea nasul peste tot prin jur. Am luat mai multă sare și am ȋndesat-o ȋn fundul porcului. Bietul porc nu mai știa acuma, dacă ar trebui să ȋși golească intestinul sau să orbească.‘ ‚După un timp te desensibilizezi. (…) Când ai un porc viu …, nu ȋl omori pur și simplu. Vrei să ȋi provoci cât mai multă durere. Îl lovești cu putere ȋn trahee, ȋl faci să se ȋnnece ȋn propriul sânge. (…) Un porc viu se uita la mine ȋn sus, și eu mi-am luat pur și simplu cuţitul și (…) i-am scos ochii, ȋn timp ce stătea acolo. Și porcul acela doar ţipa ȋntr-una.‘“ (Sfârșitul citatului din Dr. Kaplan, textul integral și sugestii de materiale gasiţi pe internet: http://www.ProVegan.info/aufsatz- verrat, Quelle: http://www.tierrechte-kaplan.org/ kompendium/a214.htm)
Nimeni nu ascunde faţă de noi cum sunt exploatate animalele. Nimeni nu ascunde faptul că animalele sunt ucise ca să ajungă în farfuria oamenilor sub formă de carne.
Şi dacă aţi citit acest raport atunci să răspundeţi la următoarele întrebări:
– cine susţine această industrie malefică?
– cine plăteşte pentu ceea ce aţi citit în rândurile de mai sus?
– cine trebuie să renunţe la violenţă şi la tradiţiile tâmpite? Sigur nu bietele animale.
– dacă poţi trăi fără carne din acest moment, de ce o mai faci în continuare? Oare pentru că îţi place ceea ce ai citit…
Semnat, o vegană extremistă care nu consumă nimic de origine animală şi a înţeles totul din raportul prezentat.
Autor: Enikö Pal