Recenzie de carte: Viaţa secretă a copacilor. Cum comunică, ce simt. Descoperirea unei lumi ascunse

O declaraţie de dragoste făcută pădurii

Se aşterne toamna, se aştern şi frunzele copacilor, pe poteci, în păduri, în oraşe. Orele de lumină sunt puţine, se lasă frigul. Ce este mai minunat în astfel de seri decât o cană imensă de ciocolată caldă vegană şi o carte minunată.

O carte minunată pe care am citit-o recent şi care merită citită efectiv de către toţi oamenii de pe această planetă este „Viaţa secretă a copacilor. Cum comunică, ce simt. Descoperirea unei lumi ascunse.” scrisă de Peter Wohlleben.

Am rămas fascinată să citesc în această carte că copacii comunică între ei. Nu doar că au grijă cu multă dragoste de puieţi, ci îngrijesc cu atenţie vecinii bolnavi sau bătrâni.

Copacii au senzaţii, sentimente, memorie. Dacă nu ştiaţi aceste lucruri chiar merită să citiţi această carte.

Copacii simt durerea şi pot chiar să facă insolaţie sau, pe măsură ce înaintează în vârstă, pot să le apară riduri. Anumiţi copaci, cum ar fi stejarii, comunică prin mesaje olfactive: atunci când un exemplar e atacat, emană substanţe prin care să îşi avertizeze semenii din imediata apropiere. Alţii produc în decurs de câteva minute seve amare, care alungă insectele.

Autorul afirmă ca atunci când şi-a început activitatea ca pădurar ştia despre viaţa secretă a copacilor cam tot atâta cât ştie un măcelar despre emoţiile animalelor. Dar el îşi dorea să fie ecologist încă de când era mic.

Ştiaţi că în păduri copacii sunt prieteni? Este incredibil cum se ajută unii pe alţii şi cum formează o comunitate, o pădure. O pădure nu se face cu un copac şi ei ştiu asta. Pentru a supravieţui ca şi pădure copacii îi ajută pe cei bătrâni, pe cei bolnavi, îi protejează pe cei mici, toţi copaci au un rol într-o pădure.

Ştim că limba este capacitate oamenilor de a comunica. Dar este atât de interesant să aflăm că şi copacii au o limbă şi comunică foarte mult între ei. Iar acest limbaj a fost studiat de către cercetători, care au rămas fascinaţi.

Pădurea este o lume, nu sunt doar copacii, sunt animalele mari şi animalele mici care nu sunt vizibile cu ochiul liber. Copacii au nevoie de animalele mici, de bacterii, de lumea de sub pământ.

Sunt cazuri în care copacii cer ajutor. De exemplu, ulmii şi pinii cer ajutorul unor viespi mici ca să scape de paraziţi. Lumea animală înregistrează mesajele chimice ale copacilor.

Copacii au şi simţul gustului. Cine s-ar fi gândit.

Este extraordinar să citeşti în această carte cum copacii comunică atât de mult între ai încât uneori muţenia poate fi pusă pe seama unei boli.

Într-o pădure toţi copacii trebuie să supravieţuiască. Teoria evoluţiei spune că doar cei puternici trebuie să supravieţuiască. La această afirmaţie copacii ar clătina dezaprobator din cap, respectiv coroană. Chiar şi copacii puternici se îmbolnăvesc de câteva ori de-a lungul vieţii. Uneori copacii îi mai alimentează cu substanţe nutritive pe cei bătrâni şi căzuţi la pământ.

Un capitol foarte interesant a fost să aflu cum se reproduc copacii şi cum îşi planifică acest aspect al vieţii. Fiecare specie de copac îşi planifică diferit reproducerea şi au dezvoltat strategii.

Ceea ce poate nu am precizat este că vorbim despre copacii din pădurile în care omul nu a intervenit. Vorbim despre pădurile seculare, în care copacii se comportă cum ştiu ei mai natural.

Copacii trăiesc într-un echilibru interior. Ei trebuie să îşi planifice resursele, apa, soarele, resurse pentru eventuale atacuri, resurse pentru creştere, pentru înflorire, resurse pentru iarnă. Practic au o viaţă pe care trebuie să şi-o planifice cât mai bine. Părinţii îşi îngrijesc puieţii până la momentul potrivit când sunt pregătiţi să facă faţă vieţii fără să mai fie sub coroana părinţilor.

Copăceii aceia mici şi fragezi care cresc greu sub copaci falnici, aceia sunt puieţii care ar trebui să fie pădurea de mâine. Desigur în pădurile seculare şi sălbatice, unde omul nu se amestecă în viaţa copacilor.

Când vorbim de viaţa unui copac vorbim de sute şi sute de ani, un puiet ca să ajungă la maturitate şi apoi la bătrâneţe trebuie să stea sub protecţia părinţilor, să fie educat şi uneori chiar certat dacă nu este cuminte. Este foarte interesant să citeşti despre comportamentul copacilor.

Pentru copaci setea este mai greu de îndurat decât foamea. Copacii îşi pot linişti imediat foamea prin fotosinteză, dar cum rămâne cu setea? Un fag matur poate pompa zilnic în crengi şi frunze peste 500 de litri de apă, atâta timp cât are de unde să extragă din adâncuri. Apa trebui bine drămuită.

Există o şcoală a copacilor iar profesoara foarte severă este însuşi natura. Copacii trebuie să ştie câtă apă consumă şi când. Copacii nu ar trebui să acumuleze apă iarna. Unii arborii învaţă asta din propria experienţă. Procesele de învăţare sunt de multe ori dureroase.

Un alt proces de învăţare îl reprezintă propria stabilitate. Copacii nu îşi complică viaţa decât dacă sunt obligaţi.

Pe la jumătatea cărţii îţi dai seama că şi copacii sunt ca oamenii, mai puţin prin faptul că ei stau într-un singur loc toată viaţa.

Pentru supravieţuire copacii s-au aliat cu ciupercile. Ciupercile acelea care sunt fiinţe ciudate. Ciupercile îi ajută dar cer în schimb zahăr. Copacii cer ajutorul păsărilor ca să îi scape de gândaci şi larve, apoi păsările vor locaş în trunchiul copacului. Copacul trebuie să analizeze şi să aleagă răul mai mic.

Mereu vroiam să aflu cum mănâncă copacii şi cum beau apă. Acum am aflat. Este vorba despre fenomenele capilare şi despre transpiraţie. Instalaţiile de apă din foioase măsoară diametru de 0.5 m iar cele din foioase de 0.2 mm. La copaci înalţi de 100 de metri trebuie să intervină şi transpiraţia prin frunze sau ace.

Copacii îşi arată vârsta. La oameni pielea este o barieră care ne protejează interiorul, blochează germenii bolilor, reacţionează la atingeri. Odată cu trecerea timpului această construcţie complicată devine tot mai flască, se instalează ridurile şi liniile de expresie. La copaci diferenţa majoră este de natură semantică: epiderma fagilor, a stejarilor, a molizilor şi a celorlalţi copaci se numeşte scoarţă. Pentru copac o gaură în scoarţă este aproape la fel de neplăcută ca o rană în piele pentru noi. Oare cât de în regula este să tăiem cu briceagul în scoarţa copacului iniţiale de diverse nume care adunate sunt egale cu love. Ce vină au copacii? Copacii, ca şi oamenii, îşi înnoiesc permanent pielea, în timp ce pierd cantităţi enorme de pieliţe. Astfel pot creşte în diametru fără ca scoarţa lor să crape.

Copacii trebuie să se adapteze şi să supravieţuiască. Un fag poate ajunge şi la vârsta de 1000 de ani. Iar în atâţi ani are de trecut prin multe. Fiecare specie de copac luptă pentru supravieţuire şi un loc unde să trăiască. Cercetătorii care au studiat molizii seculari din regiunea suedeză Dalarna au descoperit o rădăcină de molid verificată cu metoda C14, care avea vârsta de 9550 de ani.

Aspiratorul de CO2

Copacii absorb prin fotosinteză dioxid de carbon, pe care îl folosesc pentru a se dezvolta. Pădurea este,  în realitate, un imens aspirator de dioxid de carbon, care filtrează şi depozitează încontinuu acest element. Aflăm că inclusiv algele din ocean filtrează dioxid de carbon. Şi mai aflăm cât de legat este uscatul de apă, pădurile de plancton.

Capitolul despre hibernarea copacilor este uimitor. De ce frunzele copacilor devin colorate toamna, de ce le cad frunzele? Cel mai important, când renunţă copacii la frunze şi când se pun la hibernat?

La copaci există conceptul de odihnă, la fel ca şi la oameni. Copacii care trăiesc lângă felinare devin bolnavi datorită lipsei de odihnă noaptea. Pentru hibernare, vara şi la începutul toamnei copacii asimilează resurse. Însă, pentru că nu se pot îngrăşa, suprasaturează ţesuturile cu hrană.

Fiecare specie de copac se pregăteşte diferit pentru iarnă. Interesant este faptul că copacii ştiu când vine iarna, ştiu când se scurtează ziua. Aflăm că nu se lasă păcăliţi de faptul că ar putea fi destul de cald, ei sesizează când scad orele de lumină.

Copiii străzii

Atât la propriu cât şi la figurat. Cercetătorii ne explică de copacii plantaţi pe lângă străzi şi alei sunt efectiv copiii străzii şi se comportă ca atare. Dacă oameni ar ştii cum respiră rădăcinile copacilor şi câte sute de metri pătraţi au nevoie ca să se extindă ar înţelege de ce mulţi copaci se usucă când au rădăcinile sub betoanele din jungla urbană.

Copacii crescuţi şi plantaţi de către oameni sunt privilegiaţi, au soare, au apă, au lumină. Dar toate vin şi cu sacrificii, aceşti copaci nu trec prin grădiniţa copacilor, nu sunt crescuţi şi educaţi de părinţi. Nici un „las-o mai încet”sau „aşteaptă întâi 200 de ani”din partea părinţilor. Ei nu ştiu cum să îşi folosească raţional resursele. Vor creşte repede dar vor fi slabi. Apoi vor avea de cele mai multe ori beton peste rădăcini sau pământul va fi extrem de bătătorit. Rădăcinile nu vor putea respira iar de acolo începe moartea copacului.

Copacii din oraşe sunt copiii pădurii abandonaţi pe străzi. Uneori la propriu, fiindcă unii dintre ei îşi duc traiul pe marginea străzii. Tot în acest capitol aflăm, dureros, cât de mult au nevoie rădăcinile copacilor din oraşe de aer, ca să respire, şi cât de departe ajung pentru a-şi salva viaţa. Dar noi îi ucidem, îi îngropăm în betoane. Rădăcinile copacilor au nevoie de solul pufos şi aerisit din pădure, plin de animăluţe care îi ajută să trăiască în comuniune cu natura. Copiii străzi nu au parte de atmosfera pădurii, unde ar fi avut familie, prieteni. Copacii din oraşe sunt trişti şi traumatizaţi.

Ştiinţa dovedeşte iar oamenii confirmă, omul se simte cel mai bine când se plimbă prin pădurile seculare. Nu ne simţim la fel de bine când ne plimbăm prin păduri plantate de om. Liniştea supremă se află în pădurile seculare, în care omul nu a intervenit. Copacii sunt în elementul lor şi ne oferă cele mai frumoase simţiri.

Ce simţim în pădure

Pădurile se deosebesc semnificativ, în funcţie de speciile de copaci care le populează. Pădurile de conifere diminuează mult numărul de germeni din aer, o adevărată mană cerească pentru cei cu alergii.

Molizii şi pinii sunt mereu ameninţaţi de moarte prin deshidratare în pădurile plantate de om. Prin coroane se propagă mesaje olfactive alarmante, copacii „strigă” după ajutor şi îşi activează întregul sistem de apărare. Toate acestea le inspirăm cu fiecare gură de aer. În pădurile seculare copacii s-au organizat atât de bine încât nu au aceste probleme. Iar în aceste păduri oamenii pot inspira liniştea deplină. Păduri seculare sunt de exemplu cele de stejar.  O cercetare ştiinţifică arată cum tensiunea drumeţilor prin pădure creşte în pădurile de conifere şi scade în cele de stejar. Suntem îndemnaţi să facem singuri acest test. Arborii comunică cu noi. Cocktailul lingvistic al copacilor care pluteşte prin aer constituie unul dintre motivele pentru care ne simţim bine în pădurile virgine. Drumeţii care vizitează pădurile seculare povestesc cum le creşte inima şi se simt acolo ca acasă.

Spre finalul cărţii aflăm de ce pădurea este verde. Majoritatea oamenilor o să afle că ceea ce cred ei nu este deloc aşa. Este vorba de lungimile de undă reflectate de pădure şi percepute de ochiul uman.

Redaţi libertăţii

Vom avea oare în viitor păduri virgine sau şi copaci vor rămâne sclavii oamenilor pentru totdeauna? Sclavi pe care oamenii îi vor distruge precum fac cu toate animalele.

Din fericire în ultimii ani suntem tot mai dispuşi să recunoaştem capacitatea emoţională şi drepturile colegilor noştri din lumea animală. Tot mai mulţi oameni renunţă la consumul de carne.

DAR oare putem ajunge la capacitatea de a nu mai masacra pădurile?

Cercetătorii din California au studiat muştele de fructe şi au descoperit că aceste fiinţe minuscule au capacitatea de a visa. Autorul scrie că majoritatea oamenilor nu au ajuns la capacitatea de a le fi milă de muştele de fructe. Iar între muştele de fructe şi copaci stă un obstacol mintal uriaş. Iar la conexiunea deplină cu pădurea nu se ajunge atât de uşor.

Nota mea.

Eu cred că la conexiunea cu pădurea se ajunge cu o minte şi un suflet deschis. Vara acesta beam un suc dintr-un pahar şi am văzut o musculiţă mică în el, noi îi spunem musculiţă de oţet. Instinctiv am vrut să salvez musculiţa de la înec şi am ajuns să arunc sucul doar ca să nu se înece musculiţa aceea atât de mică şi firavă. Iar când am citit ultimul capitol din cartea acesta mi-am dat seama că da, sunt oameni care au capacitatea de a le fi milă de o musculiţă de fructe.

Acum câţiva ani am fost la o remarcare de trasee turistice în Munţii Lotrului, alături de mai mulţi voluntari.

Prima seară pe munte, la cină, oamenii au mâncat desigur carne. Problema era cu unii care avea la ei 7 feluri de carne şi preparate din carne şi se tot lăudau cât sunt de ecologişti.

A doua zi când am coborât pe traseu am dat de un masacru. O poiană defrişată în care mii de brazi erau efectiv aşezaţi grămezi infinite. Un om care trecea pe acolo cu trei oi a spus ca primarul primeşte foarte mulţi bani de la Uniunea Europeana pentru întreţinerea păşunii. Şi primarul nici măcar nu avea animale. Era ca pe frontul de război iar prima mea afirmaţie a fost: crimă! Şi pentru mine crimă a rămas.

Iar de acolo consumatorii de carne în exces au început războiul: cum pot să spun aşa ceva, aceea pădure este normal să fie defrişată pentru păşune etc. Au spus atâtea tâmpenii încât aproape ne-am bătut.

Nu am mers mult timp la voluntariat ca să nu îi văd pe ecologiştii care consumă doar carne şi spun că este bine să fie tăiaţi copacii de pe munte.

După atâţia ani, citind această carte, îmi dau seama că am avut perfectă dreptate. Oamenii ucid în exces, îşi ucid semenii, ucid animalele, ucid copacii, ucid natura, ucid planeta. Oamenii nu au capacitatea să înţeleagă că animalele simt durerea, de ce ar înţelege în următorul secol de ce nu trebuie să distrugem copacii….

Noi avem nevoie de natură, nu natura are nevoie de noi! Noi avem nevoie de animale ca să ne facă mai umani, animalele s-ar descurca foarte bine şi fără oamenii care le chinuie şi le ucid non stop. În cartea Ghidul bobocului vegan explic şi eu de ce suntem fiinţe spirituale, de ce suntem afectaţi în mod direct de ceea ce mâncăm şi de ce ne simţim atât de bine în natură.

Lectură plăcută, dragilor!

Frumuseţiile unei vieţi vegane

gustare vegana

Omul este ceea ce mănâncă şi devine ceea ce gândeşte

Sunt vegană de 14 ani iar înainte am consumat toate produsele de origine animală şi am avut un stil de viaţă omnivor. Din păcate am fost crescută cu produse de origine animală iar datorită acestui aspect am termen de comparaţie între cele doua stiluri de viaţă: vegan şi omnivor.

Frumuseţiile şi mulţumirea care îţi sunt oferite de veganism nu vor fi niciodată simţite de către cei care consumă produse de origine animală.

Veganismul nu este o modă, un fanatism sau ceva excentric. Veganismul reprezintă doar natura umană în propriul ei element.

Ce simt eu de când sunt vegană şi nu am simţit înainte:

-împăcare. Dar este o împăcare specială, o împăcare la superlativ. Deschid ochii în fiecare dimineaţă şi sunt împăcată cu mine însumi că nu am ucis pe nimeni, nici o fiinţă. Singura viaţă care îmi aparţine este a mea şi doar a mea. Această împăcare, atât de pură şi sinceră, poţi să o ai doar când nu mai consumi produse de origine animală.

-mulţumire. În fiecare zi simt o mulţumire din adâncul sufletului pentru că eu nu fac rău intenţionat nici unei fiinţe, nu iau viaţa nimănui şi nu plătesc pe nimeni să taie bucăţi de carne din animalele care încă trăiesc sau sunt moarte, indiferent. Nu ucid, nu plătesc nici pe alţii. În abatoare peste 60% dintre animalele care sunt prelucrate pentru carne încă trăiesc când sunt tăiate bucăţi din ele. Sunt mulţumită că nu mai plătesc pentru aceste fapte oribile.

-dragoste. Dragostea nu o simţi atunci când te consideri fiinţa supremă şi ucizi tot ceea poţi. Dragostea o simţi şi o resimţi atunci când trăieşti şi îi laşi să trăiască pe toţi care au primit acest dar numit viaţă! Dragostea o simţi atunci când şi tu poţi să oferi dragoste pură, atunci când poţi să mângâi un animal fără să te gândeşti la friptură, când nu faci diferenţe între pisică, câine , vacă, găină, porc etc. Dragostea este un aspect care se simte şi nu se explică foarte uşor în cuvinte. Dragostea este atunci când trăieşti frumos, iubeşti cât poţi de mult şi cel mai important, nu faci rău. Nu iubesc şerpii dar nici nu le fac rău. Pot să mângâi un porc şi să ştiu că nu am gânduri ascunse despre friptură şi tocană. Condiţia umană poate deveni mult mai pură decât ne putem imagina dar acele stadii nu se ating decât cu gânduri curate şi sincere. Dragostea îţi hrăneşte fiecare celulă, te revigorează şi te duce pe căi pe care nu ai fost niciodată.

-corpul meu nu este un tomberon de cadavre. Acesta este efectiv un sentiment. La acest sentiment minunat şi extraordinar de plăcut pot ajunge doar veganii. De când nu mă mai îndop cu animale moarte, supă de cadavre, mortăciuni, ouă, lapte simt că am ajuns la condiţia umană. Adică nu mă obligă nimeni să mănânc animale moarte de cine ştie când, lapte de la femele din altă specie exploatate doar fiindcă noi suntem oameni dar nu umani, ouă de la găini care sunt transformate în aparate de făcut ouă. Eu consum hrană vegetală, hrană integrală, hrană pură, sigur mai „omor” câteodată un cartof şi îl prăjesc în ulei fierbinte, dar nu a ţipat încă nici un cartof pentru viaţa lui. Nici un omnivor nu o să simtă cel mai suprem aspect din viaţă: „corpul meu nu este un tomberon de cadavre”. Păcat să trăieşti fără să simţi acest sentiment.

-naturaleţea vieţii. Comparând viaţa mea de când sunt vegană cu cea dinainte am înţeles că ceea ce sunt în ultimii ani reprezintă de fapt aspectul natural şi normal al vieţii umane. Este natural să merg să culeg mere din pom dar nu este deloc natural să merg să cumpăr bucăţi de cadavre congelate din magazin. Omul se consideră fiinţa supremă care domină toate animalele fără excepţie. Dar lucrurile stau altfel iar omul omnivor nu are cum să înţeleagă. La acest nivel de înţelegere a vieţii, la această conştientizare, la modul de viaţă natural ajungi doar după ce nu mai consumi produse de origine animală. Acest aspect al vieţii nu poate fi explicat, trebuie simţit. Într-adevăr, înainte viaţa mea era un fals toxic, cum este viaţa tuturor consumatorilor de fripturi, pulpe de pui, ficăţei, carne tocată, brânzeturi etc. După ce eşti vegan totul este natural, plăcut, pur, simplu. Organismul nu mai simte povara toxinelor din carne, lactate, ouă iar din punct de vedere psihic şi spiritual ajungi pe calea cea bună, calea pe care viaţa omului este în forma ei naturală.

-claritatea. Când eşti vegan gândeşti mai clar, este una dintre frumuseţiile acestui stil de viaţă. Tâmpeniile pot fi ascultate de oamenii care nu au minte, bolnavii psihic care ridică consumul de carne în slăvi din punct de vedere nutritiv pot fi ascultaţi de oricine, ca vegan ajungi la nivelul în care nu mai asculţi toţi proştii. Ca vegan gândeşti clar, corpul tău nu este un tomberon de cadavre, mintea ta nu pune la cale masacre în fiecare zi, nu ucizi, nu faci rău. Practic gândeşti, dacă distrugi planeta unde o să trăieşti!? Ah, da, corect, ca omnivor te gândeşti doar la distrus: planeta, animalele, clima, natura, apa, iar animalele iar tot ceea ce contează este carnea în farfurie. Nu există claritate mentală, oamenii fac copii şi îi învaţă zilnic cum să aibă o viaţă de proastă calitate, sănătatea vine din consumul de lapte de vacă animale moarte. Energia vine din consumul de animale moarte! Ce om care gândeşte clar poate accepta aşa ceva ca fiind adevărat?  Claritatea vine după detoxifierea organismului şi detoxifierea de idei tâmpite înmagazinate de la cei plătiţi de industria cărnii, a laptelui şi mai ales farmaceutică.

-o viaţă plină. Când nu eram vegană viaţa mea era ca un gol pe care îl umpleam cu fripturi, mititei şi lapte cu cacao. Eram ceea ce mâncam. Dar am şi devenit ceea ce mănânc de atâţia ani. O să spuneţi ca aveţi o viaţă plină, mereu evenimente cu cărniţă pe grătar, totul trebuie să fie sărbătorit prin a ucide altă fiinţă, total nevinovată, dar nu aveţi termen de comparaţie astfel doar aveţi iluzia unei vieţi împlinite. De fapt este o viaţă goală umplută mereu cu mâncare toxică pentru organism şi suflet. Să faci în fiecare zi rău nu poate să îţi ofere o viaţă împlinită…

Se spune că nu este uşor sa devii vegan. Eu pot afirma că nu este uşor ci este foarte uşor. Iar pe lângă faptul că este foarte uşor este extraordinar de frumos!

Frumuseţiile vieţii vegane sunt : împăcarea, mulţumirea, dragostea, naturaleţea, „corpul meu nu este un tomberon de cadavre”, claritatea, împlinire. Toate acestea sunt la superlativ şi sunt pure.

Şi am avut parte de ambele stiluri de viaţă, din păcate.

Autor

Enikö Pal

O maşină cu deţinuţi, 30 de camioane cu sclavi în 200 de km

stop sclavagismului

Specia umană a avut sclavi dintotdeauna. Tortura a reprezentat mereu o specialitate aparte practicată de către oameni asupra altor fiinţe, o „delicatese”.

În prezent, aparent, anumiţi oameni care încalcă anumite legi devin deţinuţi. Ştim cu toţii că închisorile reprezintă afaceri care rulează extrem de mulţi bani şi sunt instituţii care creează recidivişti.

Desigur nu trebuie să uităm că şi aceste instituţii sunt  conduse de oameni.

Oamenii au adorat dintotdeauna să aibă sclavi, fie ei de orice rasă, culoare, naţionalitate DAR mai ales specie.

Venind din vacanţă de la mare, pe 200 de kilometri de autostradă, am numărat o dubă cu deţinuţi (poate avea doar un deţinut) şi 30 de camioane pline până la refuz cu animale vii.

Este incredibil cât de nepăsători pot să fie oamenii! Cred că nepăsător este cel mai blând cuvânt pentru cei care mănâncă animale.

La fiecare camion care trecea spuneam: o sa devină ilegal! Trebuie să devină ilegal! Este obligatoriu să devină ilegal!

Am studiat mult comportamentul oamenilor atunci când este vorba de mâncare. Pe majoritatea îi interesează ca meniul lor să conţină obligatoriu carne şi lactate. Oamenii îşi doresc din tot sufletul şi cu tot stomacul şi cu toate celulele creierului concentrate pe un singur scop: să ucidă animale. Direct sau indirect. Important este că vor sclavi nevinovaţi care să ajungă într-un final, după o viaţă absolut mizeră, în burgherul lor cu vită sau în shaorma lor cu pui. Şi nu numai, opţiunile de meniuri pline de animale moarte sunt multe şi se întrec la nivel înalt în ceea ce priveşte toxicitatea.

Oamenii nu se uită niciodată în meniu cu ideea: analizez ce p..a mea mănânc. La absolut fiecare masă ei servesc „mâncare de gunoi”, mâncare care ar trebui consumată de şacali, şacalii fiind sanitarii pădurilor, ei curăţă practic pădurea de mortăciuni. Aceeaşi fel de mortăciuni pe care le consumă oamenii de la grillurile aceelea scârboase, doar că neprăjite şi fără sare.

Iar la fiecare camion care trecea mă gândeam cum o să fie ucise acele animale, în ce torturi, ce fericiţi sunt oamenii că provoacă durere, chin , spaimă, crime. Oamenii sunt fericiţi să fie nepăsători şi….nepăsători la infinit. Şi cu bani în buzunar să dea bani altor oameni să ucidă animale pentru ei.

Acest lucru caracterizează pe oricine care mănâncă animale pe care nu le ucid cu propriile mâini.

Cât de fericite sunt fetele când se duc şi îşi cumpără friptură, niciuna nu ia o vită din camion, nu îi taie gâtul şi nu o tranşează. Pentru că…sunt nepăsătoare. Şi trebuie să înceteze o data să mai bea lapte. Poate aceea este cauza, nepăsării.

Sclavagismul este un act josnic, oribil, groaznic, urât! Toţi cei care consumă produse de origine animală susţin sclavagismul până la cea mai detaliată definiţie a lui.

Susţin pe absolut oricine, fără excepţii, să renunţe la consumul de animale pentru a afla adevărul: asta ne face cu adevărat umani, buni, frumoşi, blânzi.

Sclavagismul se opreşte cu fiecare om care face cea mai minunată schimbare din viaţa lui.

Burgerul meu nu mai este demult din animale.

Ştiai că: multe animale care sunt transportate vii ajung la destinaţie deja moarte. Au murit desigur chinuite, lovite, sufocate, au murit de sete, de căldură, călcate în picioare de către celelalte animale. Iar tu, consumatorule, eşti cel care le savurează carnea nocivă, plină de atât de multă energie negativă. Sau le alegeţi pe cele la care le-eu fost scoşi ochii până la destinaţie, să ajungă fericite în burgher.

Autor:

Enikö Pal